S-a născut în zona Ancyrei în anul 823 din părinți credincioși, la botez primind numele de Nichitas. La vârsta de șapte ani a fost părăsit de tatăl său, și la vârsta de șaptesprezece ani s-a căsătorit cu Eufrosina și a dobândit o fiică Anastaso. Dorind o viață de nevoință, și-a lăsat bogăția rudelor și a plecat în taină în Olimpul Bithyniei, unde ucenicește pe lângă sfinți asceți și poartă schima monahală, schimbându-și numele în Eftimie.

După douăzeci și cinci de ani de nevoință, vine în Sfântul Munte Athos, ca să-și continue suișurile sale monahicești cu mai mare asprime. Primii trei ani i-a petrecut închis într-o peșteră – pe lângă Nea Skiti de astăzi. Drept hrană avea ghinde, pomișoară și castane. Ascultând întotdeauna de sfaturile bătrânilor simiofori[1] a dobândit faimă de mare nevoitor. Pentru un scurt interval de timp a trăit afară din Tesalonic ca stâlpnic. Pe mulți i-a întărit cu cuvântul său blând și i-a vindecat cu harul său. Tulburările care-i veneau de la mulți l-au întors în liniștea Athonului. Dar nici aici nu l-au lăsat minunații lui monahi în iubita lui liniște. Astfel a fost silit să se îndepărteze din nou în locuri necunoscute și neumblate, în insula Sfântului Eustratie și apoi, în urma raidurilor piraterești, în Vrasta Halkidikis de astăzi. Acolo a construit o lavră și a dobândit mulți ucenici. În final, a întemeiat, în jurul anului 870, o mănăstire de călugări, a Porumbeilor, lângă Tesalonic, și mai târziu, o a doua, de maici, unde s-au înstrăinat de lume mama sa, sora lui, soția lui și doi nepoți[2].

Și-a cunoscut mai dinainte sfârșitul și s-a retras în insulița Iera (Sfântă), care se află la intrarea în golful Pagasitic, și acolo și-a dat duhul multnevoitorul cuvios făcător de minuni (898). Imediat cinstitele sale moaște au fost mutate la Mitropolia din Tesalonic ca o aleasă binecuvântare (899). În 1986 se aflau în mănăstirea Porumbeilor, unde sunt închinate și astăzi.

Viața Cuviosului Eftimie a fost scrisă cu dragoste de ucenicul lui, Vasile, Episcopul Tesalonicului, care este și alcătuitorul slujbei sale. Paraclisul lui l-a făcut H. M. Bousias. Potrivit biografului și imnografului său, Cuviosul Eftimie este caracterizat ca un mare nevoitor, a cărui faimă a ajuns de timpuriu foarte departe de Sfântul Munte. Când a venit în Tesalonicul cel iubitor de Hristos, de monahi și bogat în mucenici, întregul popor l-a întâmpinat ca pe Ilie Tesviteanul, îi sărutau mâna și credeau că se sfințeau. Considerau că odată cu sărutul sfânt unul transmitea binecuvântare celuilalt. Pe mulți i-a îndreptat la virtute, cât timp a rămas acolo, și pe mulți i-a făcut, prin învățătura lui, să se facă monahi, pe care i-a slobozit din bolile sufletului și ale trupului. Ucenicii lui se distingeau prin viețuirea lor cerească și plină de virtute, și trăiau în trup ca unii fără de trupuri. Locuitorii din Halkidiki îl primeau ca pe un înger coborât din corturile cerești. Celor ce îl ascultau le transmitea cu ușurință noua și vechea învățătură, încât toți se minunau de înțelepciunea lui și erau uimiți să spună cum Duhul Sfânt mișca limba lui ca pe cea a Sfinților Apostoli.

Râvnitorii lui ucenici au păstrat duhul lui ascetic. Printre ei se disting: „de Dumnezeu fericitul Teostirict”, Onufrie, „vestitul ascet”, Ignatie, Gheorghie, Efrem, Pavel, Vasilie, nepoții lui, Metodie și Eufimia, care s-au călugărit la cele două mănăstiri pe care le întemeiase el însuși, Cuviosul Vasile, biograful lui, și proprii lui frații Simeon și Teodor. Pomenirea lui se cinstește pe 15 Octombrie.

(Moise Aghioritul, Sfinţii Sfântului Munte, Editura Mygdonia, Karyes, Sfântul Munte, 2008)

[2] Este vorba despre un nepot și o nepoată.