În vremea împărăției dreptcredinciosului împărat Leon cel Mare (457-474), era în Constantinopol - care se numește Roma cea nouă -, un om cu dregătoria de stratilat (general), bogat și cinstit, anume Eutropiu, având de soție pe Teodora. Acela avea trei fii, dintre care pe doi i-a pus în slujba împărătească și cinstite dregătorii le-a mijlocit, iar pe al treilea, cel mai mic, anume Ioan, l-a dat la învățătura cărții și la toată înțelepciunea cea retoricească și a filozofilor.

Fiind copilul Ioan de 12 ani, s-a arătat isteț la minte, mai mult decât toți vârstnicii săi, încât chiar și dascălii se minunau de istețimea lui și de înțelegerea lui cea desăvârșită, fiind tânăr de vârstă. Și nu numai la cea din afară, ci și la cea duhovnicească filozofie se arăta ales ucenic.

Căci lucrând întru dânsul Sfântul Duh, era blând, fără răutate și smerit, iar când îi prisosea vreme de la învățătură, se îndeletnicea, nu cu jucării copilărești, precum este obiceiul tinerilor, ci întru citirea cărților celor de Dumnezeu insuflate. Apoi, la bisericile lui Dumnezeu cu sârguință alerga la rugăciune, pentru că inima lui se înfierbântă cu văpaia dumnezeieștii dragoste, și în cugetul lui se aprindea foc.

Așa sârguindu-se el spre dumnezeiasca slujbă, s-a întâmplat de a intrat un monah în casa în care fericitul Ioan învăța și pe care văzându-l copilul l-a întrebat, zicând: „De unde ești, părinte, și unde mergi?”. Iar monahul i-a răspuns: „Din Mănăstirea Neadormiților sunt și merg la Ierusalim, ca să mă închin Sfintelor Locuri”. Mănăstirea aceea a Neadormiților, Achimiților, era în Bitinia, în partea Răsăritului, care este în Asia Mică, zidită de fericitul Marcel. Și aprinzându-se Ioan cu duhul, a început a-l întreba despre viața monahicească, de rugăciune și de post, de cântarea cea neadormită, cum și de alte nevoințe și osteneli, care cuvinte îi păreau lui Ioan mai dulci decât mierea.

Monahul văzând pe copil cinstit și înțelept, i-a spus cu de-amănuntul obiceiurile și rânduielile mănăstirii sale, iar Ioan ascultând cu luare-aminte povestirile monahului, i-a zis: „Părinte, te vei întoarce iarăși în mănăstirea ta sau vei rămâne la Ierusalim?”. Monahul i-a răspuns: „Am poruncă de la egumenul meu să mă întorc; deci de va voi Domnul, închinându-mă la Sfintele Locuri, mă voi întoarce”. Atunci Ioan apucând de mâna dreaptă pe monah, i-a zis: „Părinte, un cuvânt duhovnicesc am să-ți spun”. Și ducându-l la un loc deosebit, i-a zis:

„Ascultă-mă, părinte, mă rog ție, ca milostiv să fii mie, căci am mare trebuință să scap de lumea asta mult tulburătoare și să slujesc lui Hristos; dar părinții mei gândesc de mine altfel, pentru că mă iubesc mai mult decât pe frații cei mai mari; ei se îngrijesc de mine pentru o dregătorie mare și vor să mă căsătoresc, iar eu ascultând de multe ori cuvântul lui Dumnezeu în biserică și citind singur cărțile, am înțeles că toate cele ale lumii sunt deșarte, afară de una care este de folos, ca adică lepădându-mă de lume, să slujesc lui Hristos în chipul cel monahicesc; deci, te jur pe Dumnezeu cel ce voiește mântuirea noastră, ca, întorcându-te, să mă iei de aici și să mă duci în mănăstirea ta”.

Auzind acestea monahul și cunoscând într-însul chemarea dumnezeiască, a făgăduit cu jurământ, ca, întorcându-se, să-l ia; și așa s-au despărțit.

După ducerea monahului aceluia la Ierusalim, fericitul Ioan dorind să fie următor vieții evanghelicești, a rugat pe părinții săi a-i scrie o Evanghelie, din care să poată învăța cuvintele lui Hristos și a face lucruri plăcute Lui. Părinții, văzând asemenea dumnezeiască osârdie a fiului lor spre Sfânta Scriptură, se bucurau foarte, și îndată au găsit un bun scriitor, ca să scrie frumos o Evanghelie; apoi au ferecat-o cu aur și au împodobit-o cu pietre scumpe, că nu numai dulceața cuvintelor lui Hristos, scrise înăuntru, să atragă pe fiul lor cu osârdie la citire, dar și podoaba cărții din afară. Și așa pregătindu-i Evanghelia, i-au dat-o, iar el luând-o, cu dragoste o citea cu luare-aminte și se îndulcea cu inima de cuvintele lui Hristos și din zi în zi se aprindea de mai mare dragoste de Dumnezeu, așteptând cu osârdie pe monahul acela de la Ierusalim, căruia îi descoperise taina inimii sale.

Trecând multe zile, a venit monahul cel așteptat și văzându-l Ioan, s-a bucurat foarte. Și i-a zis monahul: „Iată, fiule, m-am întors pe la tine, precum am făgăduit, ca să te iau la mănăstire, de vei voi”. Fericitul Ioan a răspuns: „Mulțumesc lui Dumnezeu că te-ai întors sănătos și m-a învrednicit a te vedea iarăși pe sfinția ta; deci, iată eu sunt gata de drum, dar ce să facem dacă nu vor voi părinții mei să mă lase, pentru că știu pe maică-mea jalnică și când va auzi că voiesc să mă duc de la dânșii, vă umplea pământul cu lacrimi și mă va opri cu sila și astfel îmi va curma dorința mea. Deci, mă rog ție, părinte, să ieșim de aici în taină, ca să nu știe nimeni din cunoscuții mei despre plecarea mea și să nu-mi priceapă drumul”.

Monahul a zis: „Să facem așa cum voiești, fiule, ca să împlinească Dumnezeu dorința inimii tale”. Și așa s-au dus spre malul mării, la limanul corăbiilor și, găsind o corabie, au rugat pe cârmacii ei să-i ducă la locașul Neadormiților; iar cârmaciul cerea de la dânșii aur mult pentru chirie, căci zicea: „Eu aștept până ce-mi va umple cineva corabia cu multă marfă, ca de acolo să-mi iau obișnuita chirie”. Ioan l-a întrebat: „Câtă chirie iei pentru corabia ta încărcată?”. Cârmaciul răspunse: „O sută de galbeni iau!”. Ioan i-a zis: „Frate, să aștepți trei zile și eu voi închiria corabia ta”.

Apoi, sfătuindu-se cu dânsul, s-a dus. Iar Ioan a zis către monah deosebit: „Chiria corăbiei este mare, iar mie a mă duce de la părinți și a nu fi știut de dânșii, îmi este mult mai bine; deci, voi merge la părinți și voi ruga să-mi dea aur, ca pentru o trebuință oarecare”. Monahul i-a răspuns: „Mergi, fiule, și Domnul să-ți îndrepteze capul tău cel bun după voia Sa”.

Deci, mergând Ioan în casa sa, a zis către mama sa: „Doamnă, maica mea, un dar voiesc să cer acum de la voi, dar nu îndrăznesc”. Maică-sa i-a răspuns: „Cere, fiul meu, tot ce dorești”. Ioan a zis: „Toți vârstnicii mei care învață cu mine nu odată sau de două ori, ci de multe ori m-au chemat cu dânșii la masă, iar eu niciodată nu i-am chemat la mine și nu le-am răsplătit cinste pentru cinste; de aceea, mă rușinez foarte mult și nu mai pot de acum nici la școală să mă duc; deci mă rog vouă să-mi dați atâția bani cât să ajungă pentru facerea ospățului prietenilor mei”. Maică-sa i-a răspuns: „Așteaptă, fiule, până dimineață și voi spune tatălui tău ca să-ți dea cele de trebuință”.

Deci a spus bărbatului său toate cuvintele lui Ioan, iar el iubind foarte mult pe fiul său, i-a dat 100 de galbeni. Aceasta s-a făcut cu rânduiala lui Dumnezeu, că scopul cel bun al sfântului copil să fie întru săvârșire. Drept aceea, tatăl dând aurul fiului, a pus lângă dânsul o slugă credincioasă, poruncindu-i, ca dinadinsul să ia aminte, ca să nu risipească ca un copil pe lucruri netrebuincioase aurul ce i s-a dat. Ioan luând cei 100 de galbeni și pe slugă, s-a bucurat și s-a dus cu dânsul la țărm, zicând: „Să căutăm pește bun să cumpărăm”. Și apropiindu-se de corabie, a trimis pe slugă la școală, zicând: „Du-te să vezi, dacă s-au adunat copiii și să te întorci iarăși la mine”.

Ducându-se slugă, Ioan a intrat în corabie cu monahul și dând chiria, a pornit de la țărm. Ioan a luat cu el și Evanghelia pe care i-o făcuseră părinții, și citind-o, se mângâia. Întorcându-se sluga de la școală, căuta pe Ioan la mal și nu l-a găsit; apoi, socotind că era acasă, s-a dus la părinții săi, care întrebau de Ioan și îndată au început a-l căuta pretutindeni multe zile, nu numai în Constantinopol, dar și în locurile de prin jur, însă nu l-au găsit nicăieri; deci, s-a făcut plângere și tânguire mare în casa lui Eutropiu, pentru Ioan, iubitul lor fiu.

Mergând Ioan pe mare, Dumnezeu i-a sporit calea, pentru că a scos vinturi din vistieriile Sale și le-a poruncit să sufle spre ajutorul corăbiei, apoi degrabă a sosit la sfântul locaș al Neadormiților; în care intrând, a spus monahul acela egumenului și fraților toate cele despre tânărul Ioan, strălucirea și bunul neam al părinților lui, dragostea lor către dânsul, boieria cea mare și nunta ce se aștepta, spunând apoi cu câtă credință și osârdie caută să se îmbrace în chipul monahicesc și să slujească Domnului.

Egumenul văzând pe băiat foarte tânăr, i-a zis lui: „Fiule, nu vei putea suferi ostenelile și postirile monahicești, căci ești încă tânăr, și la noi este obiceiul, ca să nu călugărim îndată pe cel ce vine, ci mai întâi să-l ispitim multă vreme, de cumva nu se află leneș și răzvrătit; deci, de vei voi că să fii monah la noi, se cade ție ca mai întâi fără chipul monahicesc să fii aici destulă vreme, să privești la viața noastră și să te ispitești pe tine însuți de vei putea un jug ca acesta să-l porți sau nu”. Iar fericitul Ioan a căzut la picioarele egumenului cu multe lacrimi, zicându-i: „Rogu-mă ție părinte, ca astăzi să mă călugărești pe mine, să nu cauți la tinerețele mele, ci la osârdnica mea dorire; căci cu toată inima doresc să mă îmbrac în chipul cel îngeresc al vostru. Deci, nu trece rugăciunea mea, ci pentru Preasfânta cea de o ființă și de viață făcătoarea Treime, primește-mă și mă numără în ceata monahilor”. Egumenul văzând o dorire ca aceasta a lui și lacrimile, și înainte văzând darul Sfântului Duh ce avea într-însul, îndată l-a primit și l-a tuns, poruncindu-i a petrece în mănăstireștile ascultări și a se povățui de iscusiți bătrâni.

Câștigându-și dorirea, toate cele poruncite lui cu sârguință și cu smerenie le făcea, și îndreptându-se întru nevoințele monahicești din zi în zi și din putere în putere sporea; apoi, în scurtă vreme atât de mult a sporit în faptele bune, încât a întrecut și pe ceilalți monahi, călugăriți mai dinainte, și tuturor s-a făcut chip de neîncetată rugăciune către Dumnezeu, de ascultare fără cârtire, de postirea cu răbdare și fără măsură; pentru că adeseori se ținea numai cu împărtășirea preacuratelor și de viață făcătoarelor lui Hristos Taine, iar altceva nimic mai mult nu gusta în multe zile, încât și egumenul se minuna și zicea către dânsul: „Fiule, fiind tânăr, pentru ce ți-ai luat asupră-ți osteneli ca acestea? Ferește-te că nu slăbind cu trupul din postul cel fără de măsură și vătămându-ți sănătatea ta, nelesnicios să te faci spre nevoințele viitoare și spre slujba măririi lui Hristos”. Iar el, cu obișnuita smerenie închinându-se, răspundea: „Iartă-mă, sfinte părinte, pe mine netrebnicul rob și te roagă pentru mine leneșul, ca să-mi dea Domnul să încep nevoința și să-mi întărească neputința mea”.

Astfel nevoindu-se fericitul Ioan șase ani, în locașul acela, s-a sculat asupra lui vrăjmașul diavol, urâtorul binelui, vrând să-l slăbească întru nevoințe, să întindă curse picioarelor lui, și să-l împiedice dintr-o alergare bună ca aceea, în calea poruncilor Domnului; drept aceea, i s-a făcut dor de părinții săi, încât de jale i se cuprinse inima, aducându-și aminte de dragostea cea mare a tatălui și a maicii, pe care o aveau către dânsul, și-i zicea gândul: „Ce fac acum părinții tăi fără tine? Cât de mult necaz, întristare și plângere au pentru tine, căci te-ai dus neștiut de ei? Tatăl plânge, maica se tânguiește, frații se întristează, rudeniile și vecinii doresc de tine și toată casa tatălui tău este în mâhnire pentru tine”.

Încă îi aducea aminte vicleanul de bogăția și slava părinților, de cinstea fraților lui și de diferite feluri de deșertăciuni lumești îi aducea lui aminte; ziua și noaptea neîncetat îl tulbura cu gânduri ca acestea, încât acum slăbise cu trupul și abia era viu; pe de o parte, pentru înfrânarea cea mare și nevoințele monahicești, iar pe de alta, pentru tulburarea gândurilor, se uscase ca un vas de lut virtutea lui și trupul lui era ca o trestie de vânt clătinându-se.

Egumenul, văzându-l slăbind, i-a zis: „Au nu ți-am spus eu ție, fiule, că Dumnezeu nu cere de la robii Săi osteneală fără măsură, ci voiește ca fiecare după puterea să să-i slujească Lui întru slava numelui Său celui sfânt? Iar tu, fiule, nu m-ai ascultat și iată acum ai slăbit postind fără măsură și ridicând sarcină mai mare decât puterea ta”. Răspuns-a Ioan: „Nu postul m-a uscat părinte, nici nevoința m-a slăbit pe mine, ci gândurile cele aduse de la vicleanul, prin care mă tulbură de multă vreme ziua și noaptea”.

Apoi a mărturisit egumenului toate gândurile sale despre părinți și despre casă. Iar egumenul a zis lui: „Au nu ți-am spus, fiule, de la început, că nevoințele monahicești sunt mari, ostenelile multe și ispitele vrăjmașului nespuse?”. Acestea zicându-le egumenul, a lăcrimat și a plâns destul pentru Ioan. Iar Dumnezeu Cel ce toate le rânduiește spre folos prin oarecare tăinuită încredințare, a pus gând în inima egumenului ca să nu oprească pe Ioan a merge la părinți, pentru că avea să facă minunate întru dânsul voile Sale; deci, egumenul a binecuvântat pe Ioan ca să meargă unde va voi și l-a învățat să se ferească cu dinadinsul de cursele vrăjmașului, ca să fie calea lui fără prihană. Iar Ioan a zis: „Deși la părinții mei mă voi duce, însă și acolo cu ajutorul lui Dumnezeu și cu rugăciunile voastre voi sfărâma capul vrăjmașului meu și neputincios îl voi arăta pe el”.

Deci, a mers în chilia sa, ca să se pregătească de drum; și nu alta era pregătirea lui fără numai rugăciunile, lacrimile, suspinurile, plecările genunchilor, ca să nu-l dea Domnul spre bucuria vrăjmașului, ci singur să-i îndrepte calea după voia Sa cea bună și desăvârșită, precum știe și precum voiește.

A doua zi, venind la egumen, îl rugă pe el căzându-i la picioare, ca să nu se mânie asupră-i pentru ieșirea lui din mănăstire, ci să-i dea împreună cu binecuvântarea cea părintească și sfintele sale rugăciuni în călătorie. Atunci egumenul a adunat pe toți frații la sine și le-a spus că Ioan voiește să se ducă de la dânșii; deci le-a poruncit să se roage pentru dânsul. Iar Ioan a zis către frați: „Știu că diavolul voiește să mă scoată din locul acesta sfânt, pentru vederea părinților mei, însă nădăjduiesc spre Dumnezeu și spre sfintele voastre rugăciuni, că și pe părinți voi vedea și peste diavolul voi trece cu picioarele mele, iar înșelăciunea lui o voi călca”.

Mergând toți în biserică, au făcut rugăciune cu lacrimi pentru Ioan. Egumenul binecuvântându-l, a zis: „Mergi, fiule, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și ai cu tine pe Domnul nostru Iisus Hristos, împreună călătorind și îndreptându-ți calea după a Sa voie”. La fel și toți părinții ridicându-și mâinile lor, l-au binecuvântat și pe toți sărutându-i, le-a zis: „Mântuiți-vă, părinților și fraților, mântuiește-te și tu însoțire binecuvântată, mântuiți-vă bunilor nevoitori, cei ce cu dragoste m-ați primit întru însoțirea voastră, de care acum mă lipsesc, nevrednic fiind să viețuiesc cu niște oameni ca aceștia plăcuți ai lui Dumnezeu”. Deci, acestea zicându-le, a ieșit din mănăstire și a mers în calea sa.

Ducându-se depărtare de o stadie, s-a uitat înapoi și văzând mănăstirea, a plâns cu amar. Apoi, căzând în genunchi, se ruga lui Dumnezeu, tânguindu-se și udând pământul cu lacrimile. Și după rugăciunea cea multă sculându-se, iarăși s-a dus, încredințându-se pe sine lui Dumnezeu, spre a Lui purtare de grijă și apărare. Iar în cale i s-a întâmplat a vedea un om sărac, îmbrăcat în zdrențe, către care Sfântul Ioan a zis: „Te văd frate, că ai haină veche și foarte ruptă; deci mă rog ție ca să mi-o dai mie, iar tu să iei pe a mea, căci este mai bună”. Săracul s-a bucurat de aceasta și îndată dezbrăcându-și haina cea ruptă, a dat-o lui Ioan, iar Ioan i-a dat în locul ei haina sa cea bună.

Apropiindu-se fericitul Ioan de Constantinopol, a văzut casa părinților săi și s-a aruncat cu fața la pământ, rugându-se și zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă lăsa pe mine!”. Atunci era seară și a așteptat fericitul Ioan la acel loc, până ce s-a făcut noapte. La miezul nopții, venind înaintea porții părinților săi, iarăși s-a aruncat la pământ, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, iată casa părinților mei, pe care am dorit s-o văd, dar să nu pierd pentru dânsa din darul Tău, mă rog Ție, Stăpâne: trimite-mi de sus ajutor și putere, ca să biruiesc pe diavolul și să nu mă lași biruit și ispitit de el, ci să faci ca în acest loc să-mi sfârșesc bine viața mea”. Astfel rugându-se, a petrecut până la ziuă.

Apoi, făcându-se ziuă, s-au deschis porțile și a ieșit vătaful casei, care era mai mare peste ceilalți slujitori, și văzând pe sărac îmbrăcat în zdrențe, i-a zis lui: „Cine ești tu și de unde vii? Pentru ce ai îndrăznit a veni aici? Să te duci de aici degrabă, că iată stăpânii mei vor să iasă”. Fericitul Ioan a zis către dânsul cu smerenie: „Iată, precum mă vezi, sunt om sărac, neavând unde să-mi plec capul; deci mă rog ție, stăpânul meu, milostiv să-mi fii și să nu mă gonești de aici, ci să mă lași în gunoiul acesta, pentru că eu nu voi face nici un rău nimănui; iar tu vei câștiga de la Dumnezeu milă, de mă vei milui și nu mă vei împiedica să rămân aici”. Atunci, sluga milostivindu-se spre dânsul, l-a lăsat acolo. După puțină vreme, au ieșit părinții lui din casă, mergând la palatul împărătesc; văzându-i pe ei fericitul, cu totul s-a umplut de lacrimi și a zis în sine: „Iată, cu voia lui Dumnezeu văd pe părinții mei, dar nu te vei bucura diavole, pentru că, cu darul Domnului meu, întru nimic socotesc săgețile tale cele înfocate asupra mea”.

Apoi, suspinând, iarăși a zis către Dumnezeu: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă lăsa până în sfârșit!”. Și a petrecut acolo într-un unghi ce era lângă porți, zăcând în gunoi, ca Lazăr și ca Iov. Iar tatăl său, văzând pe nevoiașul sărac zăcând lângă porți, a început a-i trimite din masa sa bucate, zicând: „Mare este răbdarea săracului acesta, că rabdă gerul și zăduful, frigul și ploaia, fără acoperământ; cu adevărat a unuia ca acesta este Împărăția cerului. Și puternic este Dumnezeu ca și pe noi să ne mântuiască prin el; deci, pentru aceea l-a trimis la noi, ca, făcându-i milă, singuri să ne învrednicim a fi miluiți de Dumnezeu; și cine știe de nu într-o sărăcie ca aceasta petrece iubitul nostru fiu Ioan, despre care nu știm unde se află? Deci, să facem săracului acestuia aceea ce am voi că să facă cineva fiului nostru”.

Într-una din zile a ieșit maica lui afară din curte și, văzând pe Ioan săracul în zdrențe întinate tăvălindu-se prin gunoi, s-a scârbit de el foarte mult și a zis către slugi: „Luați pe omul acesta urât, pentru că nu pot umbla, cât îl voi vedea pe aici”. Și îndată, luându-l slugile, l-au dus într-alt loc, iar fericitul privea de departe spre poarta tatălui său. Odată, văzând pe vătaful casei ieșind pe poartă, l-a chemat la sine și i-a zis: „Rogu-mă ție, stăpânul meu, precum din început ai făcut milă cu mine, așa și acum milostivește-te spre mine și fă-mi o colibă mică, ca să nu mă vadă stăpâna voastră și apoi să am și puțin acoperământ”.

Vătaful, ascultându-i rugămintea, i-a făcut degrab o colibă, nu mare, întru care petrecea sfântul, rugându-se neîncetat. Și în toate zilele tatăl lui îi trimitea hrană, pe care el cu mulțumire primind-o, o împărțea la alți săraci, care veneau la dânsul, iar el în foame și sete petrecea întotdeauna și și-a uscat trupul său de înfrânarea cea mare și de atâta post, încât era cu putință a-i număra alcătuirea oaselor. Într-o răbdare ca aceasta a petrecut Cuviosul Ioan trei ani, nespunând părinților săi cum că el este fiul lor.

După trei ani, prea bunul și iubitorul de oameni, Domnul nostru Iisus Hristos, căutând spre smerenia și răbdarea robului Său și vrând să pună sfârșit durerilor și ostenelilor lui, i S-a arătat în vedenie, zicându-i: „Bucură-te, Ioane, cel ce te-ai asemănat iubitului Meu ucenic, Ioan feciorelnicul, că ai lăsat toate și întru feciorie curată Mi-ai urmat Mie; iată acum s-a sfârșit alergarea și durerile tale cele multe, că după trei zile vei veni la Mine și întru odihna cuvioșilor te vei sălășlui”. Deșteptându-se Ioan din vedenie, a început cu plângere a se ruga Domnului, zicând: „Mulțumescu-ți Ție, Doamne Dumnezeul meu, că pe mine nevrednicul vrei să mă învrednicești odihnei drepților; dar mă rog Ție Stăpâne, să-ți aduci aminte și de părinții mei și să-i miluiești după mare milă Ta, iar păcatele lor să le cureți, că Tu însuți ești bun și milostiv”.

Astfel rugându-se, a chemat pe slujitorul cel mai înainte pomenit, pe vătaful casei părinților săi și i-a zis: „Dintru început până într-acest ceas mi-ai fost milostiv; deci, rogu-mă ție, stăpânul meu, ca să fii milostiv până în sfârșit, căci un lucru poftesc de la tine, să mergi și să spui stăpânei voastre astfel: „Săracul acela, pe care ai poruncit să-l gonim de la poartă, se roagă ție prin mine, zicând: „Să nu mă defăimezi pe mine, săracul, ci aducându-ți aminte de Stăpânul Hristos, să binevoiești a veni la mine, căci eu am ceva de trebuință să-ți spun”.

Deci, mergând slugă, a spus stăpânei sale cuvintele săracului. Iar ea a zis: „Au doară și săracul are să vorbească cu mine? Eu nici a căuta spre dânsul nu pot, iar el voiește să vorbească cu mine?”. Și a spus bărbatului său despre aceasta, iar bărbatul i-a zis: „Mergi, femeie, să nu te scârbești de săraci, pentru că pe aceștia i-a ales Dumnezeu”. Iar ea nu l-a ascultat și nu voia să meargă. Deci, Cuviosul Ioan iarăși a trimis, zicând: „După trei zile eu mor, iar dacă tu nu voiești să mă vezi și să vorbești cu mine, multă jale vei avea”. Ea nici așa nu voia să-l asculte pe sărac, însă se lupta cu gândul, zicând întru sine: „Ce voiește săracul acela să-mi spună?”. După aceasta, abia s-a hotărât a merge la dânsul, auzind că i se apropiase moartea, vrând să afle ceva nou de la el.

Deci, a ieșit din casă și a poruncit slugilor să-l aducă înaintea sa, pentru că Cuviosul Ioan nu putea să meargă cu picioarele, căci era foarte bolnav; de aceea a fost adus înaintea maicii sale și și-a acoperit fața ca să nu fie cunoscut de dânsa; apoi a început a grăi către dânsa astfel: „S-a sfârșit slujirea ce-mi faceți mie, Doamnă, și s-a pregătit vouă răsplătire pentru milostenie, precum a zis Domnul în Evanghelie: De vreme ce ați făcut unuia dintre acești frați mai mici ai mei, Mie ați făcut. Iar eu ca un sărac, neavând nimic, voi să-ți las o binecuvântare, dar mai întâi te rog să-mi juri că vei face ceea ce îți voi zice și așa vei lua binecuvântarea”. Iar ea cu jurământ a făgăduit că va face ceea ce va zice.

Atunci Cuviosul Ioan a zis: „Rogu-mă, ție doamnă, ca după moartea mea să poruncești să mă îngroape în acel loc unde este coliba mea, și să nu mă acopere cu alte haine decât cu aceste zdrențe în care sunt acum, pentru că sunt nevrednic de un loc mai cinstit și de o îmbrăcăminte mai bună”.

Zicând acestea, a scos din sân Evanghelia și i-a dat-o ei, zicând: „Aceasta să-ți fie ca mângâiere în această viață, iar în veacul viitor să-ți fie bună călătorie, cum și bărbatului tău și stăpânului meu”. Ea, luând Evanghelia, o întorcea într-o parte și într-alta, zicând: „Aceasta este asemenea cu acea Evanghelie pe care bărbatul meu a ferecat-o cu aur pentru fiul nostru”. Deci, alergând, a arătat-o bărbatului său, iar el cunoscând-o, a zis: „Cu adevărat această este pe care am dat-o iubitului nostru fiu. Să-l întrebi de unde o are și dacă nu știe de fiul nostru Ioan”.

Ducându-se amândoi la dânsul, îl întrebară, zicând: „Te jurăm cu Sfânta și de viață făcătoare Treime, să ne spui de unde ai luat Evanghelia aceasta și unde este fiul nostru Ioan?”. Iar de trei ori fericitul, cunoscând că era în ceasul de pe urmă al ducerii sale din acestea de aici, apoi și pentru acele jurăminte, a judecat că este cu dreptate să mărturisească taina cea ascunsă; și suspinând din adâncul inimii sale, a zis, lăcrimând: „Eu sunt Ioan cel căutat de voi și aceasta este Evanghelia aceea pe care mi-ați dat-o, când voiam să mă duc de la voi; eu am fost pricinuitorul mâhnirii voastre, însă Evanghelia dată de voi m-a învățat să iubesc mai mult pe Hristos, decât pe voi, părinții mei, și să iau asupră-mi jugul Lui cel bun”.

Auzind acestea, părinții lui au privit cu dinadinsul trăsăturile feței lui și cunoscând după semn, după glas și după altele asemenea, că el era cu adevărat, au rămas fără de glas mult timp, ca și cum ar fi fost muți; după ce și-au venit în simțiri, nu știau ce să facă mai întâi; să se veselească că l-au aflat, ori să se tânguiască de moartea lui.

Deci, cuprinzându-l și îmbrățișându-l, se căinau și se tânguiau cumplit, zicând: „O! mult dorite și mult chinuite fiule! O! durere a inimii noastre! O! rană a născătorilor tăi! O! acule care ai pătruns astăzi în sufletele noastre! O! cât ai rănit inimile noastre, acum când te-am aflat, mai mult decât înainte, când ai fugit de la noi! Că atunci nădejdea întoarcerii tale ne dă oarecare așteptare, ce îndulcea amărăciunea întristării, iar acum ai luat de la noi și această mângâiere a nădejdii și ai întors întru mâhnire acea puțină mângâiere a noastră! Mai bine ar fi fost dacă te-ai fi săvârșit în tăcere și nu te-ai fi arătat că ești viu; atunci n-ai fi făcut rană mai mare, nici patimă mai usturătoare. O! aflare mai nenorocită decât pierzarea! O! față dorită, care ai mâhnit atât pe cei ce te-au dorit! Se cădea să te arăți când ai venit, că aveam vreme să ne bucurăm și să ne înveselim de întoarcerea ta, sau măcar să te fi săvârșit așa pe ascuns, să nu fii cunoscut; acum nu știm ce să facem: aflarea ta să o prăznuim, ori de moartea ta să ne tânguim. O, nenorociții de noi, cei mai ticăloși decât toți ticăloșii, noi îl aveam în mâinile noastre și goneam pe acela pe care îl căutam prin toată lumea cu atâta sârguința! O! înconjurare a stelelor! O! soare a tot văzătorule! Ce fel de lucru vezi astăzi? Câte suspinuri, câte bocete și izvoare de lacrimi trebuiesc la o durere ca aceasta nemăsurată; ce piatră, ce fier, care altă fire va fi mai tare a suferi un rău ca acesta neasemuit?”.

Acestea și altele asemenea acestora ziceau părinții lui Ioan, vreme de patru ceasuri, și mai ales mamă-sa cea mâhnită și îndurerată, care își aducea aminte de urâciunea și defăimarea ce i-a făcut-o prin necunoștința lui – după cum s-a zis mai sus –, atunci se tânguia cu jale și cu mângâiere, smulgându-și părul capului și bătându-și pieptul și fața. Iar cuviosul slăbind câte puțin, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, fiind pe brațele lor bunul biruitor.

Atunci toată cetatea s-a umplut de mirare și toți îl plângeau și se înspăimântau de atâta răbdare neîntrecută și neurmată a pustnicului. Iar maică-sa, biruindu-se de dragoste, a uitat porunca cuviosului și jurământul cu care se jurase lui, și dezbrăcându-l de haina cea ruptă și veche, l-a îmbrăcat în haine strălucite și scumpe. Dar, o! minune și dor fierbinte către Hristos, că chiar și semnele pătimirilor și luptelor le poftea sihastrul și le avea mai iubite decât cele scumpe de la maică-sa; deci, îndată s-au cuprins mădularele ei de slăbănogire și a rămas cu totul nemișcată. O! vedere străină și prea înfricoșată. Tatăl cuviosului văzând-o slăbănogită și cu totul nemișcată, i-a adus aminte porunca copilului și cum a luat de pe dânsul hainele cele strălucite și l-a îmbrăcat iarăși cu cele rupte, îndată s-a tămăduit maică-sa.

Astfel s-a arătat copilul înțelepțitor al părinților săi, arătând Dumnezeu că nu numai copiii sunt datori a păzi poruncile părinților lor, dar și ei pe ale copiilor lor, când cererile lor vor fi după Dumnezeu. Deci, s-a îngropat viteazul nevoitor chiar în coliba lui, după cum a poruncit, cunoscând ei, că pe cele așa smerite le primește strălucirea corturilor de sus.

Apoi au zidit și o sfântă biserică în locul colibei, pe mormântul cuviosului, și au înzestrat-o cu jumătate din averea lor, iar cealaltă au împărțit-o săracilor, ca să fie și pomul asemenea rodului. Viețuind ei bine și cu viață îmbunătățită, s-au dus în împărăția cerului; și acum se veselesc veșnic cu prea- cuviosul lor fiu și cu toți sfinții. Apoi au fost și ei îngropați în biserica cea zidită de dânșii pe mormântul fiului lor.

Așa a fost viața Sfântului și Cuviosului Ioan Colibașul; astfel au fost nevoințele și răbdarea lui, care pentru Hristos le-a suferit; aceasta a fost lupta lui cu diavolul, pe care biruindu-l, a luat acum cununa biruinței în cer, în Biserica celor ce prăznuiesc, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava, în veci. Amin.