Patria Sfântului Iosif a fost Sicilia, născut din părinți dreptcredincioși și îmbunătățiți, anume Plotin și Agatia, cărora, pentru viața lor cea plăcută lui Dumnezeu, le-a făcut parte să nască un rod că acesta, care a fost la toată Sfânta Biserică de bună trebuință și care a fost mai pe urmă scriitor de cântări, împodobind Biserica cu cântări și canoane.

Acest copil a fost crescut în bună învățătură a cărții și povățuit la obiceiul cel bun; încât chiar în obiceiurile lui copilărești se puteau vedea obiceiurile bărbatului îmbunătățit, ce avea să fie desăvârșit. Pentru că era blând și smerit, înstrăinându-se de jocurile copilărești, iubind postirea și înfrânarea din copilărie; că nu căuta bucate dulci, ci numai cu pâine și cu apă se hrănea și acelea seara. Apoi a sporit foarte mult în învățătura dumnezeieștilor Scripturi.

Așa crescând pruncul acela cu trupul și cu duhul, au năvălit barbarii asupra unei părți a Siciliei și au fost nevoiți părinții lui să fugă din patria lor în alte părți. Deci a mers Iosif cu dânșii în Peloponis mai întâi, apoi, lăsându-și părinții pentru Dumnezeu, s-a dus în Tesalonic, Mitropolia Macedoniei. Aici, intrând într-o mănăstire, s-a tuns în rânduiala monahicească, unde se deprindea bine în ostenelile pustnicești, trecând prin tot felul de nevoințe ale vieții călugărești, împlinind fără lenevire toată faptă bună, încât s-a făcut bărbat desăvârșit și monah iscusit.

Patul lui îi era pământul acoperit cu o piele, îmbrăcăminte avea o vechitură netrebnică, postirea îi era aspră, hrana, o bucată mică de pâine și apă cu măsură. Priveghea toată noaptea, se pleca în genunchi totdeauna, cânta din gură de-a pururea și lucra mereu. Apoi se îndeletnicea cu citirea dumnezeieștilor cărți, umplându-se de înțelepciune și de înțelegere duhovnicească. El era între frați ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind prin chipul cinstitei și sfintei sale vieți, ale cărui fapte bune și multele nevoințe nu se pot spune cu de-amănuntul. Astfel fericitul Iosif, cu bună plăcere slujind lui Dumnezeu mai mult decât alții, a fost silit de egumen și de frați să ia rânduiala preoției și a fost hirotonit preot de episcopul Tesalonicului. În această sfințită rânduiala se sârguia spre mai mari nevoințe și osteneli, săvârșind adeseori dumnezeieștile Taine, rugându-se cu lacrimi pentru el și pentru toată lumea. Ducându-se în mănăstirea aceea Cuviosul Grigorie Decapolitul și văzând pe Cuviosul Iosif, a cunoscut că este un bărbat sfânt; deci l-a iubit foarte și l-a făcut prieten și împreună viețuitor.

După câtăva vreme, ducându-se în Bizanț pentru întărirea credincioșilor care erau tulburați de eretici în acea vreme, a rugat pe egumen și pe frați să-i dea ajutor pe Iosif, pentru că nu voia să se despartă de el. Dar frații și egumenul nu voiau să se despartă de un împreună viețuitor ca acela, care era rob adevărat al lui Dumnezeu. Însă, netrecând rugămintea marelui stareț, socotind și trebuința Bisericii care se învăluia de furtuna ereticilor, au lăsat pe fericitul Iosif să plece cu Sfântul Grigorie Decapolitul la Bizanț. Mergând ei acolo, locuiau la biserica Sfinților Mucenici Serghie și Vah și se oboseau prin aspra viață, râvnind unul altuia, dar mai ales Fericitul Iosif urmând celui mai bătrân nevoitor, marelui Părinte Grigorie. Pe acela avându-l pildă, punea în inima sa în toate zilele multe nevoințe spre săvârșirea faptei bune. Și se osteneau amândoi cu dinadinsul, învățând pe cei binecredincioși să se ferească de vătămarea ereticilor, să nu se tulbure nici să se îndoiască de dogmele dreptei credințe, ci să fie tari în mărturisirea adevărului. Căci într-acea vreme, răucredinciosul împărat Leon Armeanul, înnoind blestematul eres al luptării de icoane, ridicase asupra Bisericii mare prigonire, lepădând sfintele icoane din bisericile lui Dumnezeu și călcându-le cu picioarele, fără de cinste. Pe dreptcredincioșii păstori, izgonindu-i de pe scaunele lor îi muncea în multe feluri și-i pierdea, iar în locul lor punea pe ereticii cei de un gând cu el.

Atunci Sfântul Grigorie, împreună cu Sfântul Iosif, îmbră-cîndu-se în platoșa credinței, umblau pe ulițele cetății, prin târg și prin casele credincioșilor, sfătuindu-i, îndemnându-i și rugându-i, să nu se amăgească de vicleșugul ereticilor. Și erau cuvintele lor ca roua cea de dimineață, care învia florile și iarba țarinii cea veștejită de zăduful zilei, pentru că înviau inimile omenești cele ce se mâhneau și se îndoiau, ca și cum se veștejeau de zăduful învățăturilor ereticești.

După aceea, Cuviosul Grigorie a fost rugat de mulțimea monahilor să trimită pe fericitul Iosif în Roma cea veche, ca pe un iscusit în cuvinte și ca pe cel ce, cu puterea trupească, putea suferi osteneala căii celei lungi, la dreptcredinciosul Papă, care era atunci Leon al treilea, și la toți de acolo să le spună despre prigonirea ce se făcea în Constantinopol asupra Sfintei Biserici, doar cumva dreptcredincioșii de acolo vor putea să le ajute, fiind asupriți și să le surpe dogmele ereticești cele nedrepte, să astupe gura lor cea hulitoare.

Deci, Cuviosul Grigorie a sfătuit pe fericitul Iosif, zicându-i: „Acum, o, fiule, este vremea să-ți arăți osârdia dragostei tale către Dumnezeu și râvna pentru dreapta credință. Mergi la Roma cea veche, vestește acolo păstorului celui blând și tuturor celor de la Apus credința cea dreaptă, și câte primejdii a adus asupra Sfintei Biserici cel cu numele de fiară, răucredinciosul împărat la Răsărit. Cum a scuipat și călcat icoana lui Hristos și a Preacuratei Maicii Lui, și cum a luat podoaba Bisericii și a izgonit cu nedreptate pe păstorii cei buni, iar pe mincinoșii păstori, pe năimiți și pe ai lui lupi răpitori, i-a trimis în turma lui Hristos, încât oile lui sunt răpite și risipite. Spune cum, în toate zilele, Biserica lui Hristos este învăluită de mincinoasa furtună a stăpânitorului, și cum cumplitul Leon, care a venit din Armenia, răcnește cu îngrozire și înghite pe mulți cu vicleșugul său cel ereticesc. Vestește, îndeamnă și roagă ca să scoată sabia cuvântului lui Dumnezeu și să stea împotriva celor ce ne prigonesc!”.

Unele și altele ca acestea grăind Sfântul Grigorie, iar fericitul Iosif, care din tinerețe se deprinsese bine la ascultare, nimic împotrivă n-a grăit, ci cu smerenie plecându-și capul, rugăciunile părintelui și binecuvântare cerându-i de drum, s-a suit în corabie și a plecat. Dar judecata lui Dumnezeu cea neștiută, într-alt chip a voit. Pentru că Dumnezeu, Cel ce pe toate le rânduiește spre folos, prin cele ce nu se văd nouă a fi potrivite și nesilnice, face uneori lucruri minunate și preaslăvite mai presus de nădejde, spre pomenirea numelui Său Cel Sfânt. Deci și calea spre Roma a lui Iosif, după rânduiala lui Dumnezeu, s-a întâmplat într-acest chip: Cei de un gând cu împăratul Leon Armeanul pentru eresul acela, slujitorii și ajutătorii tiraniei lui. Înștiințându-se că mulți din cetatea împărătească se duc în alte țări, fugind de luptătorii de icoane, au rânduit în taină pe drumurile cele de pe apă și de pe uscat, pândiri tâlhărești, ca, prinzându-i pe cei ce fugeau, să-i întoarcă în mâinile luptătorilor de icoane. De aceea nu s-a tăinuit nici plecarea Cuviosului Iosif, trimis de monahii cei dreptcredincioși spre Apus, adică la Roma.

Deci, i-au ieșit înainte tâlharii, care pentru aceea erau rânduiți pe mare, și a căzut Cuviosul în mâinile potrivnicilor, care, jefuind corabia aceea și prinzind pe toți cei ce erau cu Cuviosul Iosif, i-au trimis în Creta la prigonitorii de icoane. Acolo Cuviosul, fiind pus în lanțuri grele, a fost aruncat în temniță, unde mai erau o mulțime de legați, pătimind împreună cu dânsul pentru dreapta credință. Pe toți cei legați Sfântul Iosif îi mângâia ziua și noaptea cu cuvinte insuflate de Dumnezeu, singur veselindu-se pentru Domnul său, și zicea către ceilalți:

„Ce poate să fie mai dulce și mai de bucurie decât lanțurile acestea, cu care, pentru dragostea lui Hristos și pentru icoana cea sfântă a Lui, suntem legați! Deși îndurăm nevoi în legăturile cele de puțin timp, totuși ni se cuvine a mulțumi lui Dumnezeu pentru pătimirea aceasta, având pildă vie pe Sfântul Pavel, care, socotind lanțurile ca pe niște podoabe de aur, negrăit se bucura, că s-a învrednicit pentru numele lui Iisus Hristos a pătimi unele ca acestea. Dar mai ales singur Hristos a pătimit pentru noi, lăsându-ne pildă că să urmăm Lui, Care n-a făcut păcat, și ocări împotrivă n-a rostit și, pătimind, nu s-a înfricoșat, precum zice Sfântul Apostol Petru. Este cu adevărat oarecare necaz din simțitele dureri ale trupului, dar este cu neputință a se numi cineva purtător al jugului lui Hristos, de nu-I va urma Lui.

Răbdând aceleași pătimiri pe care El pentru noi Le-a răbdat, Dumnezeu fiind Atotputernic, Care putea și în alt oarecare chip să mântuiască pe om, însă bine a voit, ca din osteneli și bucurii să se nască acea putere a faptei bune, care poate să deschidă ușa cerului, care de mult a fost încuiată. Deci nu altă cale ne-a arătat nouă spre mântuire, ci numai aceea prin osteneli și prin necazuri. Pentru ce dar să ne tulburăm, punându-ne sănătatea noastră în pătimire pentru Sfânta Icoană a Mântuitorului și a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu? Căci așa împotrivindu-ne poruncii împăratului celui răucredincios, vom câștiga darul lui Dumnezeu și ajutorul cel în vreme bună”.

Cu aceste cuvinte și cu altele asemenea acestora, Cuviosul Iosif mângâia și întărea pe cei împreună cu dânsul legați, care, pentru cinstea icoanelor, erau închiși în temniță. S-a întâmplat de era aruncat acolo cu dânșii un oarecare dreptcredincios episcop, care era prigonit de asemenea pentru cinstirea sfintelor icoane. Acela, neputând suferi nevoile temniței, se tulbura de gânduri ca un om și, ca o corabie învăluindu-se foarte, era aproape de înecare. Pentru că acum începea a se învoi la erezia prigonirii icoanelor, ca să se libereze din legăturile și din primejdiile în care se afla.

Acea tulburare a lui înțelegând-o Cuviosul Iosif, câte cuvinte n-a grăit către dânsul, câte lacrimi n-a vărsat, rugându-l și sfătuindu-l, ca pentru icoana lui Hristos, ca și pentru însuși Hristos să nu se îndoiască a muri. Și nu în deșert i-au fost aceluia cuvintele cele de Dumnezeu insuflate. Pentru că atât de mult s-a întărit prin el episcopul acela, încât și în muncile cele cumplite nu s-a lepădat de bună sa credință, ci cu bărbăție și cu mărime de suflet a răbdat până la sfârșit. Căci atunci când l-a scos la judecată și a văzut pe muncitori și uneltele cele de muncă, nu s-a înfricoșat câtuși de puțin, ci singur desbrăcîndu-și hainele de pe dânsul, se dădea de bună voie la bătăi, dorind de o mie de ori moartea, de ar fi cu putință să rabde pentru Hristos Dumnezeul Cel ce S-a întrupat, Care este închipuit prin zugrăvirea icoanelor. Deci, fiind spânzurat gol la munci și cu săgeți însăgetat, iar la sfârșit fiind lovit cu o piatră mare în cap și-a dat duhul său Domnului.

Fericitul Iosif, înștiințându-se de mucenicescul sfârșit al episcopului, s-a bucurat foarte mult de a lui neînduplecată bărbăție și mulțumea lui Hristos, Cel ce a întărit la o nevoință ca aceea pe alesul Său ostaș, care, deși alunecase puțin, însă, bine îndreptându-se, a biruit pe vrăjmaș. Încă și pe mulți alții, Sfântul Iosif, de asemenea, i-a izbăvit din sufleteasca pierzare și la Hristos înainte i-a trimis, învățându-i neîncetat spre calea mântuirii. Și singur el de Dumnezeu se păzea de moarte, ca spre folosul celor mai mulți, viața lui să se lungească.

Pătimind Sfântul în temnița aceea șase ani, a sosit cumplitul sfârșit al răucredinciosului împărat Leon Armeanul. Că sosind noaptea praznicului Nașterii lui Hristos, a fost ucis de ostașii săi în biserică, la cântarea Utreniei. Și în același ceas Cuviosul Iosif a fost înștiințat de pierderea acelui tiran în temnița Critului și a fost liberat cu minune din legături, prin arătarea către dânsul a Sfântului Ierarh Nicolae. Pentru că toată noaptea aceea petrecând-o fără somn, Sfântul Iosif, cântările praznicului cântându-le și rugându-se, la cântarea cocoșilor a strălucit o lumină în temniță și a stat înaintea lui un bărbat cu sfințită cuviință și cinstit, îmbrăcat în veșminte arhierești, cărunt la păr, cu fața luminoasă, grăind către dânsul: „De la Mira Lichiei am venit la tine, fiind trimis de Dumnezeu, ca degrabă să-ți aduc veste de bucurie; pentru că vrăjmașul cel ce a tulburat Biserica și a risipit oile lui Hristos, s-a lipsit de împărăție și de viață, fiind chemat la judecata lui Dumnezeu. Deci, acum ți se cade să te întorci la Constantinopol și cu darul Sfântului Duh care locuiește în tine, pe mulți să-i întărești”. Spunându-i aceasta, i-a dat o hârtie și i-a zis: „Primește această hârtie și o mănâncă”. Iar scrisoarea era aceasta: „Grăbește, Îndurate, și Te sârguiește ca un Milostiv spre ajutorul nostru, că poți, dacă voiești”.

Iosif, luând acea hârtie și citind-o, a înghițit-o cu bucurie și a zis: „Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele acestea”. Și i-a poruncit cel ce i se arătase ca să și cânte acele cuvinte și, cântându-le cu bucurie, îndată a văzut lanțurile și obezile sale dezlegate și căzute de pe grumaz, de la mâini și de la picioare și a auzit pe Sfântul Ierarh Nicolae, grăindu-i: „Scoală-te și urmează-mă”. Și, sculându-se, a ieșit din temniță, deschizându-se ușile singure de la sine, iar străjerii temniței nu știau nimic de aceasta. Apoi s-a văzut că era dus prin văzduh de o putere dumnezeiască nevăzută și în puțin timp s-a aflat la Constantinopol, pe calea cea mare care duce în cetate, slăvind pe Dumnezeu pentru o minune ca aceea preaslăvită.

După ce Sfântul Iosif a intrat în cetate, n-a găsit între cei vii pe iubitul său părinte, pe Sfântul Grigorie Decapolitul, pentru că se dusese către Domnul. Dar a văzut numai pe Ioan ucenicul lui și a plâns mult după părintele său Grigorie, că nu s-a învrednicit să-l vadă iarăși viu; și a stat lângă mormântul lui împreună cu părintele Ioan. Apoi după multă vreme s-a dus și Ioan către Domnul și l-a îngropat aproape de Sfântul Grigorie. După aceea Cuviosul Iosif s-a mutat în alt loc deosebit și liniștit, afară din cetate, nu departe de biserica Sfântului Ioan Gură de Aur. Acolo sălășluindu-se, a zidit o biserică în numele arhiereului lui Hristos, Nicolae și a adus acolo moaștele la amândoi părinții, ale Sfântului Grigorie Decapolitul și ale lui Ioan. Apoi a întemeiat acolo mănăstire și a adunat frați și venea la dânsul totdeauna mulțime de oameni duhovnicești și mirenești, ca să-i asculte învățăturile lui cele însuflate de Dumnezeu; pentru că darul Sfântului Duh izvora ca un râu din gura lui, prin cuvintele cele grăite cu dulceață.

Cuviosul Iosif, ducându-se o dată în Tesalia, a câștigat o bună parte din moaștele Sfântului Apostol Vartolomeu, pe care le-a pus cu cinste în mănăstire. Și se învrednicea adesea a-l vedea în vedenia visului, căci avea către dânsul mare dragoste și credință, dorind să împodobească prăznuirea acelui sfânt apostol cu cântări de laude, dar nu îndrăznea, îndoindu-se de va fi plăcut sfântului apostol acel lucru, sau nu. El se rugă cu dinadinsul lui Dumnezeu și apostolului Lui, ca să i se dea înștiințare despre aceasta și înțelepciune să i se dăruiască de sus, ca să poată scrie bine stihirile de cântare.

Deci, rugându-se el pentru aceasta patruzeci de zile, cu post și cu lacrimi și apropiindu-se ziua pomenirii acelui apostol, la Vecernia praznicului a văzut pe Sfântul Apostol Vartolomeu, arătându-se în altar îmbrăcat în haine albe, perdeaua altarului fiind ridicată și îl chemă la dânsul. Ducându-se Iosif mai aproape, Sfântul Apostol a luat de pe dumnezeiasca masă cartea Sfintei Evanghelii și a pus-o pe pieptul lui Iosif, zicându-i: „Să te binecuvânteze dreapta Atotputernicului Dumnezeu și să izvorască de pe limba ta cerești ape ale înțelepciunii, facă-se inima ta scaun al Sfântului Duh, iar de cântările tale să se îndulcească toată lumea”.

Zicând aceasta, Sfântul Apostol Vartolomeu s-a făcut nevăzut; iar Cuviosul Iosif, cuprinzându-se de negrăită bucurie și darul înțelepciunii simțindu-l în sine, s-a umplut cu totul de mulțumire. Și din acel ceas a început să scrie cântări bisericești și pesne de canoane, împodobind nu numai praznicul Sfântului Apostol Vartolomeu, dar și pe ale multor sfinți. Dar mai ales pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu a cinstit-o cu multe canoane, asemenea și pe Sfântul Ierarh Nicolae, și a umplut Sfânta Biserică de cântările lui cele frumoase, de unde și-a câștigat și numirea de scriitor de cântări.

După aceea, împărățind Teofil, s-a ridicat iarăși viforul prigonirii de icoane asupra Bisericii și mulți erau prigoniți și munciți. Atunci și Cuviosul Părintele nostru Iosif, scriitorul de cântări, pentru arătata mustrare cea cu îndrăzneală a eresului, a fost izgonit în Herson, unde a petrecut în legături și chinuri, până la moartea lui Teofil. Apoi, după moartea acestuia, a fost chemat la Constantinopol de împărăteasa Teodora, care împărățea împreună cu fiul ei Mihail și avusese dreapta credință împreună cu preasfințitul patriarh Metodie. Iar după mutarea Sfântului Metodie, luând scaunul Sfântul Ignatie, în acea vreme Cuviosul Iosif a fost pus de dânsul păzitor de vase al dumnezeieștii Biserici celei mări a cetății împărătești. Și era foarte iubit de preasfințitul patriarh, asemenea și de toată rânduiala duhovnicească și mirenească, pentru viața lui cea îmbunătățită și pentru învățăturile cele preaînțelepte și de suflet folositoare care ieșeau din limba lui, prin care pe mulți îi povățuia la calea mântuirii. Însă după câțiva ani a pătimit iarăși izgonire de la Barda, fratele împărătesei, care a fost întâi stăpânitor după împăratul, pentru mustrarea fărădelegii. Căci, izgonind de la el fără vină pe soția sa cea după lege, a luat ca soție pe o altă femeie, rudenia sa, silind legile bisericești și netemându-se de Dumnezeu, nici de oameni rușinîndu-se. Pe acela îl mustra Cuviosul Iosif, precum odată Sfântul Ioan Mergătorul Înainte mustra pe Irod. Pentru acest lucru a fost izgonit și chinuit de dânsul, precum și preasfințitul patriarh Ignatie, căci și el a răbdat izgonire și primejdii multe de la Barda cel fărădelege.

Apoi, după ce Barda a fost ucis de slugile împărătești, pierind cu sunet, iar după dânsul și împăratul Mihail fiind asemenea lipsit de viață de către ai săi, a luat împărăția Vasile Macedon. Atunci s-au întors în Constantinopol și Sfântul Ignatie cu Sfântul Iosif. Deci, Ignatie și-a luat iarăși scaunul său și Iosif iarăși cea mai dinainte cinste a păzirii de vase. Și nu numai preasfințitului Ignatie, dar și lui Fotie, care a fost după dânsul la patriarhie, Sfântul Iosif, scriitorul de cântări, le era iubit și cinstit. Pentru că acel patriarh toată rânduiala bisericească o încredințase Cuviosului și-l numea pe el om al lui Dumnezeu și înger în trup și părinte al părinților. Deci a poruncit la tot clerul său, ca pe Cuviosul Iosif să-l aibă ca părinte duhovnicesc, descoperindu-i conștiințele lor și mărturisind greșelile lor. Cuviosul era și înainte văzător, văzând mai înainte greșelile cele tăinute. Însă nu mustră pe cel greșit, ci cu cuvinte îndemnătoare îl învăța, până ce, umilindu-se cel ce se mărturisea, își spunea singur fărădelegea tăinuită; pentru că era puternic în cuvintele cele de Dumnezeu insuflate, cu înlesnire putând să întoarcă pe cei păcătoși la pocăință.

Iar după ce a petrecut ani mulți și a ajuns la adânci bătrâneți, a slăbit cu trupul de ostenelile cele multe, în care a fost din tinerețe, pe de o parte nevoindu-se pustnicește, iar pe de alta răbdând pentru dreptate surghiun, legături și temnițe. Apoi, ținând rânduiala bisericească și împodobind cu cântări praznicele și pomenirile sfinților, s-a îngrijit mult și pentru mântuirea sufletelor omenești. Deci, aproape de moarte, a căzut în boală, când se sfârșeau zilele Sfântului Post de patruzeci de zile, având înștiințare în somn de la Dumnezeu pentru moartea cea grabnică.

Deci, în Sfânta Vineri cea Mare a Patimilor celor de voie ale lui Hristos, scriind toate vasele și lucrurile bisericii cele încredințate lui, le-a trimis la preasfințitul patriarh Fotie și se pregătea de ieșire, rugându-se lui Dumnezeu și zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne Dumnezeul meu, că în umbra aripilor Tale m-ai păzit în toate zilele vieții mele. Și acum până în sfârșit păzește-mi duhul meu și dă-mi parte ca fără vătămare să scap de diavolii întunericului și de înfricoșările cele din văzduh; că nu cândva să se bucure de mine vrăjmașul meu, pentru neștiința mea și pentru greșelile ce am făcut în viața mea.

Păzește turma Ta, o, Cuvinte al Tatălui și toate ale Tale zidite cu dreapta Ta, apără-le până la sfârșitul veacului. Fii ajutător fiilor celor iubiți ai Bisericii Tale. Dă miresei Tale - Sfintei Biserici - pace veșnică și alinare neînviforată. Pe împărăteasca sfințenie, cu ale Tale daruri lumineaz-o. Pe mândrul Veliar supune-l sub picioarele celor ce apără credința cea dreaptă și pe toate eresurile cele vătămătoare de suflet izgonește-le de la Biserica Ta, iar sufletului meu dăruiește-i, ca în pace și cu blândețe să se despartă de trupul acesta. Deși nu sunt din numărul sfinților și plăcuților Tăi în care a petrecut Duhul Sfânt, pentru că mă știu că sunt păcătos înaintea Ta, însă Tu, fiind bunătatea cea nemăsurată, nu căuta la greșalele mele, ci fă-mă vrednic părții fiilor Tăi. Amin”.

Astfel rugându-se Cuviosul Iosif, împărtășindu-se cu dumnezeieștile Taine și tuturor celor ce erau lingă dânsul dându-le binecuvântare, și-a ridicat mâinile spre cer, cu fața luminoasă și veselă și și-a dat lui Dumnezeu Sfântul lui suflet. Și îndată s-a adunat de pretutindeni mulțime de monahi și mireni, dintre care mulți plângeau, numindu-l unii părinte al lor, unii hrănitor, alții făcător de bine, alții mângâietor, iar alții învățător, povățuitor și ocârmuitor al mântuirii lor și l-au îngropat cu cinste și cu laude în mormânt.

Dar mai cinstită și mai slăvită i-a fost petrecerea sfântului său suflet în curțile cerești, de către duhurile cele fără de moarte. Acest lucru s-a învrednicit a-l vedea cu ochii un prieten iubit al lui, care nu era depărtat cu locul, fiind bărbat drept și plăcut lui Dumnezeu. Pentru că în acel ceas, când iubitul lui suflet, despărțindu-se de trup, mergea spre ceruri la Dumnezeu, a auzit bărbatul acela un glas de sus, zicându-i: „Ieși din casă și vezi tainele cele minunate ale lui Dumnezeu!”. Iar el ieșind și privind în sus, a văzut crugul ceresc despărțindu-se în două și ieșeau de acolo cetele sfinților. Mai întâi mergea ceata Apostolilor; după aceea a Mucenicilor, apoi a proorocilor și după această a arhiereilor.

Niște lucruri ca acestea minunate văzându-le bărbatul acela, se minuna cu spaimă și nu pricepea ce era această. Apoi iarăși a auzit glas: „Privește și ia aminte, că toate cele văzute de tine îți vor fi arătate!”. Și îndată a văzut patru tineri unii mai luminoși decât alții, iar între ei mergea o Fecioară cu negrăită slavă și cinste. Aceea era Preacurata și binecuvântată Fecioară Maria, Maica lui Hristos Dumnezeul nostru. Ea mergând, poruncea cetelor sfinților bărbați să primească pe acel sfânt suflet, care le-a lăudat ale lor fapte și pomeniri și cu viață le-a urmat. Atunci putea să-i vadă pe toți cu negrăită bucurie și sîrguindu-se cu dragoste a primi pe o cinstită față ca aceasta, ce se suia la cer.

Văzând unele ca acestea acel bărbat, gândea în sine, zicând: „Cine este acesta pe care îl învrednicesc cu atâta cinste cetele viețuitorilor cerești?”. Apoi a auzit glasul îngerilor ce duceau pe acel sfânt suflet și cu mare glas grăiau: „Acesta este Iosif scriitorul de cântări, împodobitorul a toată Biserica, care, învrednicindu-se de darul Sfântului Duh, a urmat vieții apostolilor și mucenicilor și faptele lor le-a dat în scris; drept aceea acum de la aceiași sfinți primește cinste și laudă”.

Astfel sufletul Cuviosului Iosif, scriitorul de cântări, s-a dus la cele cerești cu dănțuire. Iar bărbatul care a văzut această, s-a umplut de nespusă bucurie, într-o slăvită vedenie ca aceea. Însă de jale mare se cuprindea, căci nu s-a învrednicit să vadă mai mult slava aceea, cum acel binecuvântat suflet a intrat înlăuntru în cele de sus cum înaintea luminii celei prealuminoase a lui Dumnezeu în Treime a stat și s-a închinat.

Încă și altă înștiințare pentru această petrecere spre cer a Cuviosului Iosif, s-a făcut în acest fel. Era în Constantinopol o biserică a Sfântului Mucenic Teodor, care se numea Fanerot, adică arătător, căci lucrurile cele furate sau tăinuite sau pierdute, le arăta celor ce alergau la el cu rugăciune. Fugind de la un om, un rob foarte trebuitor, și de a cărui fugire mîhnindu-se omul acela, a mers la biserica Sfântului Teodor Fanerot și rugăciunile își săvârșea, rugind pe mucenicul lui Hristos, ca să-i arate pe robul său. Și petrecând trei zile și trei nopți lângă biserică și nimic întâmplându-se, s-a mâhnit și voia să se ducă. Deci era vremea Utreniei și un cuvânt folositor de suflet se citea în biserică; iar omul acela, în vremea citirii dormind puțin, a văzut pe sfântul arătându-se lui și zicându-i: „De ce te mâhnești, omule? Iosif, făcătorul de cântări, despărțindu-se de trup, am fost pe lângă dânsul; și murind acela în această noapte, sufletul lui care ne-a cinstit cu canoane și cu cântări, a fost petrecut spre ceruri de noi toți și înaintea feței lui Dumnezeu s-a dus. Pentru aceea am zăbovit de nu m-am arătat ție. Iar acum iată sunt aici, ascultând cererea ta. Deci du-te în cutare loc - spunându-i numele locului - și acolo îl vei afla pe robul tău, pe care-l cauți”.

Amândouă aceste înștiințări ne adeveresc ce fel de slavă a câștigat Cuviosul Iosif de la Dumnezeu pentru ostenelile sale și de la sfinții lui Dumnezeu cinste și laudă în cereștile locașuri, unde acum, stând înaintea scaunului lui Dumnezeu, cânta cântări îngerești, slăvind și lăudând pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, în veci. Amin.

Notă: Acest Cuvios Iosif, scriitor de cântări a trăit în vremea împărăției lui Nichifor, a lui Mihail Curopalatul, a lui Leon Armeanul, a lui Mihail Valvos, a lui Teofil și a lui Mihail fiul său, care, împreună cu maică să Teodora au împărățit și s-a săvârșit pe vremea împărăției lui Vasile Macedon, în anul de la facerea lumii 6391, iar de la întruparea Cuvântului lui Dumnezeu 883, în a patra zi a lunii Aprilie, în săptămâna luminată a Învierii lui Hristos, în noaptea Miercurii luminate, spre Joia cea luminată. Și atunci era slova Pascaliei, Paștele lui Hristos.

Se cade a ști și aceasta, că se află doi sfinți cu numele Iosif, scriitori de cântări. Cel dintâi, Iosif, episcopului Tesalonicului, frate bun al Cuviosului Teodor Studitul, a cărui pomenire este în 26 Ianuarie; iar alt Iosif este Cuviosul acesta, care a fost păzitor de vase al Bisericii celei Mari. Iar canoanele cele făcute de dânșii se cunosc în acel fel. Unde la începutul canonului este scris „Facerea lui chir Iosif”, să cunoști că este Sfântul Iosif cel dintâi, fratele Studitului, episcopul Tesalonicului, pentru că acel cuvânt „chir”, este semn de mare cinste și stăpânire, precum este episcopia. Iar unde este scris fără adăugirea „chir”, să înțelegi că este cel de al doilea, Cuviosul Iosif, care n-a fost episcop, fără numai ieromonah și egumen, păzitor de vase al Bisericii celei Mări a Constantinopolului.