În scurt, zicem că numai pe dinafară împăratul acela se arăta a fi creştin, iar pe dinăuntru era cu totul jidov necredincios. Căci şi pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, pe cea mai înaltă decât toată zidirea şi numele ei cel preasfânt împreună cu icoana, a îndrăznit ticălosul acela a le lepăda; iar folosirile ei cele către Dumnezeu, prin care toată lumea se întemeiază, a poruncit ca nici să le pomenească. Iar spre ocara ei, arăta un săculeţ plin cu galbeni şi întreba pe cei ce stăteau înaintea lui: „Ce ziceţi, de mult preţ este săculeţul acesta?" Iar cei ce stăteau înaintea lui îi răspundeau: „Atât este de mult preţ, cât aur se află într-însul". Iar Copronim, vărsând din săculeţ aurul, iarăşi întreba: „Acum săculeţul fără de aur mai este de mult preţ?" Aceia îi răspundeau: „întru nimic nu este de mult preţ, fiind deşert. Pentru că ce folos este, când nu are în el aur?" După aceasta zicea Copronim: „Astfel este Maria, până ce a avut în pântecele său pe Hristos, până atunci a fost cinstită, iar după ce 1-a născut pe Acela, s-a lipsit de cinstea aceea şi întru nimic nu se deosebeşte de celelalte femei". O, preanecurată gură şi limbă! Ce fel de hulire grăieşti asupra celei mai cinstite decât toate puterile cereşti şi ^asupra celei mai sfinte decât toţi sfinţii, Maica Ziditorului? Au doar împărăteasa, după ce a născut pe împărătescul Fiu, nu este vrednică de cinstea împărătească? Au doar numai până atunci Maica împăratului avea să fie cinstită, cât 1-a purtat în pântece pe împărat?

O, amar de ticălosul acela hulitor, care cu nimic nu s-a deose­bit de hulitorii jidovi, cei urâţi de Dumnezeu, că nu numai într-acest chip era hulitor, ci şi pe ceilalţi pe toţi îi atrăgea spre aceeaşi păgânească hulire, cu îmbunări înşelătoare şi cu certuri îngrozitoare; iar pe cei ce nu se învoiau cu dânsul şi i se împotriveau îi pedepsea cu felurite munci, cu legături şi cu foamea mult timp îi chinuia, rănindu-i cu cumplite bătăi, cu sabia tăindu-i, întru adâncul mării înecându-i şi prin toate chinurile nesuferitelor şi amarelor munci cu moarte pierzând pe credincioşii şi adevăraţii robi ai lui Hristos. Pentru care lucru şi el însuşi şi-a lepădat ticălosul lui suflet cu cea mai cumplită moarte, pentru că, suflând cu amar, striga, zicând: „De viu sunt dat focului celui nestins". Şi cel ce hulea mai întâi pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, acela atunci poruncea cu cântări şi laude să o cinstească pe ea. Dar acum nu a aflat nici o uşurare, acel om înstrăinat de la mila lui Dumnezeu.

Astfel pierind muncitorul acela cu sunet, s-a suit pe tron fiul său, Leon, al patrulea cu acelaşi nume, tot eretic şi luptător împotriva icoanelor, semănând tatălui său. Dar şi acela degrabă murind, a luat împărăţia Irina, femeia lui, împreună cu fiul său cel mai mic, Constantin. Aceea a adus pacea Sfintei Biserici şi a adunat Sinodul al şaptelea din toată lumea, spre blestemarea eresului iconoclast. Şi s-a bucurat toată Biserica lui Hristos, luându-şi iar cea dintâi a sa înfrumuseţare de icoane şi pe dreptcredincioşii împăraţi şi arhierei văzându-i pe scaune.

După Irina a împărăţit Nichifor, iar după dânsul Mihail, împăraţi dreptcredincioşi. După aceea, a venit Leon, al cincilea cu acelaşi nume, care se numea Armeanul. Acela, urmând celui mai dinainte de un nume cu el, răucredinciosului împărat Leon Isaurul, a început iarăşi a prigoni pe cei dreptcredincioşi şi pe sfinţi, înnoind şi pornind iarăşi blestematul eres iconoclast. Şi căutându-şi ajutor de un gând, dascăli ai răutăţii, a găsit pe unii puţini din boieri, între care erau doi mai răi: Ioan, care se numea Specta şi Evtihian. Iar din sfinţita rânduială a aflat pe Ioan, care se chema Grămătic, noul Terţii, care era vas ales al diavolului şi pe oarecare Antonie Silea.

Iar din rânduiala monahicească a găsit pe Leontie şi pe Zosima, care, nu după multă vreme fiind prinşi în fapte spurcate, au suferit tăierea nasului şi au murit cu ruşine, lăsând după dânşii rea pomenire. Cu aceştia împăratul se învăţa la păgânătatea aceea şi, ascultând sfatul lor, se îndemna spre războiul pe care începuse a-1 ridica asupra Bisericii.

Apoi adunând din stăpânirea sa în Constantinopol pe toţi arhi­ereii şi toată rânduiala duhovnicească, a chemat în palatele sale pe sfinţitul Patriarh Nichifor, împreună cu tot sfinţitul sobor, voind ca înaintea feţei lui şi înaintea a toată suita să aibă înfruntare cu cei mai sus-zişi eretici de un gând cu dânsul, pe care îi avea ascunşi la el. Deci mai întâi a vorbit singur către cei dreptcredincioşi, facându-se a fi dreptcredincios şi scoţând din sân icoana răstignirii lui Hristos, pe care o avea la gât, s-a închinat către ea cu capul cu făţărnicie şi a zis către Sfinţii Părinţi:

„Nici eu nu mă deosebesc întru nimic de voi, pentru că cinstesc sfânta icoană, precum vedeţi singuri. Dar s-au sculat alţii care învaţă într-alt chip şi zic că este dreaptă calea pe care o ţin ei. Deci să vină aici înaintea voastră şi prin întrebări şi răspunsuri să caute înţelegerea cea dreaptă despre icoane. Dacă ei se vor arăta a fi biruitori în cuvinte, arătându-şi lămurit adevărul lor şi biruindu-vă pe voi, atunci să nu opriţi nici voi lucrul cel bun şi mai ales voi înşivă să-1 primiţi. Iar dacă aceia se vor dovedi de către voi şi se va vădi deşarta lor cuvântare, apoi să înceteze a mai semăna acea pierzătoare învăţătură şi să se ţină dreapta credinţă ca mai înainte. Iar eu voi fi ascultător şi judecător al întrebărilor voastre, din amândouă părţile; că dacă pentru orice lucru cât de mic se cade să judec, cu atât mai vârtos nu voi fi nebăgător de seamă pentru îndreptarea Bisericii. Vă ascult pe voi, însă sunt dator să ascult şi alte părţi, şi la care voi cunoaşte că este adevărata dreptate, acelora voi urma".

Dar preasfinţitul Patriarh Nichifor şi toţi arhiereii cei împreună cu dânsul nu se învoiau nicidecum la aceasta şi nu numai nu doreau să aibă dovedire, dar nici nu voiau să vadă pe acei eretici cu rea socoteală, nici a-i lăsa să vină înaintea feţei lor, zicând că nu este trebuinţă a socoti ceva mai mult despre acel eres, blestemat de Sinodul al şaptelea a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, şi a înnoi în Biserică pe acela care este cu totul lepădat.

Şi văzând sfinţii părinţi pe împăratul foarte plecat spre credinţa rea şi dând ajutor ereticilor, Sfântul Emilian, episcopul Cizicului, a zis către dânsul cu îndrăzneală: „Dacă întrebarea aceas­ta pentru care ne-ai chemat, o, împărate, este întrebare bisericească despre dreapta credinţă, apoi se cade ca să fie aceea cercetată, după obicei, în Sfânta Biserică, iar nu în palatele împărăteşti!" împăratul zise: „Dar şi eu sunt fiu al Bisericii şi vă ascult ca un mijlocitor şi împăciuitor, ca, socotind cele grăite din amândouă părţile, să cunosc adevărul". La aceasta i-a răspuns Sfântul Mihail, episcopul Sinadului: „Dacă eşti mijlocitor şi împăciuitor, atunci de ce nu faci ceea ce se cuvine mijlocitorului şi împăciuitorului? Căci aduni pe potrivnicii Bisericii şi îi ţii în palatele tale, dându-le îndrăzneală, ca fără de frică să înveţe pe toţi a ţine dogmele relei credinţe; iar cei ce sunt dreptcredincioşi, aceia nici prin unghere nu îndrăznesc să grăiască ceva despre dreapta credinţă, fiind înfricoşaţi de cumplitele tale îngroziri. Deci acesta nu este semn de mijlocire şi de împăcare, ci de prigonire şi de tiranie".

împăratul zise: „Dar n-am zis eu că sunt cu voi la un gând? însă de vreme ce acel lucru despre cinstirea icoanelor a ajuns cu îndoire până la mine, nu mi se cade a tăcea despre dânsul, ci a ispiti cu dinadinsul despre adevăr. Dar care este pricina, de nu voiţi să vorbiţi cu cei ce vă sunt potrivnici? Atuncivă arătaţi că sunteţi proşti şi nu aveţi mărturii din dumnezeieştile Scripturi, cu care aţi putea să vă apăraţi înţelegerea voastră". Sfântul Teofilact, episcopul Nicomidiei, răspunse: „Martor ne este Hristos, a cărui sfântă icoană o ai înaintea ochilor, o, împărate, că avem mărturii fără de număr ale dreptei noastre credinţe, care întăresc dreapta cinstire a sfintelor icoane; dar nu este nimeni ca să asculte şi nu putem să sporim deloc, luptându-ne cu mâna cea puternică, care ne ameninţă cu puterea".

Apoi Sfântul Petru, episcopul Nichiei, a zis către împărat: „Cum grăieşti să avem cu aceia înfruntare, cărora tu le ajuţi şi cu care singur te oşteşti asupra noastră? Nu ştii oare că şi pe manihei de i-ai fi adus aici şi ai fi voit să-i ajuţi, apoi şi ei ne-ar fi biruit cu uşurinţă, având ajutor de la tine?"

După aceasta Sfântul Eftimie, episcopul Sardichiei, a început a grăi cu mai multă îndrăzneală: „Ascultă, o, împărate! De când s-a pogorât pe pământ Hristos, Domnul nostru, acum sunt opt sute de ani şi mai bine, pretutindeni Acelaşi se închipuieşte în biserici, prin zugrăvirea icoanelor şi în acelaşi fel se cinsteşte. Şi cine este atât de trufaş, care să îndrăznească să mişte sau să strice predania care se ţine de atâţia ani în biserici de la Sfinţii Apostoli, de la mucenici şi de la părinţii cei de Dumnezeu insuflaţi, care au ajuns şi până la noi? Căci grăieşte Apostolul:Drept aceea, fraţilor, staţi şi ţineţi predaniile prin care v-aţi învăţat, ori prin cuvânt, ori prin scrisoa­rea noastră. Şi iarăşi:Chiar şi înger din cer de vă va propovădui vouă mai mult decât ceea ce v-am propovăduit, anatema să fie!

Auzind împăratul acestea, deşi se mânia înăuntru cu iuţime, asculta cu răbdare cele ce se grăiau, prefăcându-se cu făţărnicie a fi blând. Încă şi Sfântul Teodor, învăţătorul Bisericii, cel fierbinte râvnitor, egumenul mănăstirii Studiţilor, fără de frică a îndrăznit a zice: „Nu strica, o, împărate, rânduiala cea bine aşezată a Bisericii, pentru că Sfântul Apostol Pavel zice:Dumnezeu a dat în Biserică pe unii apostoli şi pe alţii prooroci, iar pe alţii propovăduitori şi pe alţii păstori şi învăţători, spre săvârşirea sfinţilor, însă n-a adăugat acolo Apostolul şi pe împăraţi. Deci ţie, o, împărate, ţi s-a încredinţat ca să îndreptezi cele mireneşti, lucrurile cetăţilor şi puterile oştilor. Pentru acelea să te îngrijeşti tu, iar bisericeştile îndreptări să le laşi păstorilor şi învăţătorilor, după învăţătura Apostolului. Iar de nu, apoi să ştii că, chiar dacă un înger din cer ar aduce vreo învăţătură potrivnică credinţei noastre celei drepte, nu-1 vom asculta pe el; cu atât mai mult pe tine nu te vom asculta, care eşti un om de lut!"

Atunci împăratul s-a mâniat foarte, socotind cuvintele acelor sfinţi părinţi ca hulă şi ocară lui, şi mânia cea dinăuntrul lui, pe care o ascundea sub prefăcută blândeţe, scoţând-o la arătare, cu necinste şi cu ocări a gonit din palat tot sfinţitul sobor şi a scos de pe scaun pe păstorul cel drept, pe preasfinţitul Patriarh Nichifor. Aceeaşi a făcut şi celorlalţi dreptcredincioşi arhierei şi pe toţi i-a trimis la închisori, în diferite ţări şi locuri, asemenea şi pe Cuviosul Teodor Studitul. Iar la scaunul patriarhiei din Constantinopol a ridicat pe unul din sfetnicii săi, care era din rânduiala mirenească, anume Teodot, cu porecla Casiter, cu credinţa eretic şi cu viaţa necurat; căci avea o slujnică, doctoriţă cu meşteşugul, pe care o ţinea ca şi pentru tămăduirea bolii sale, pentru că el zicea că boleşte de pântece, iar cu lucrul o avea pentru a sa necurăţie.

Asemenea şi la celelalte scaune, după izgonirea episcopilor dreptcredincioşi, împăratul a pus pe ai săi răucredincioşi şi minci­noşi episcopi şi a lepădat sfintele icoane din sfintele biserici, încât era iarăşi asupra credincioşilor pentru cinstirea icoanelor acel fel de prigonire, care a fost şi înainte, pe vremea lui Leon Isaurul şi a lui Copronim, fiul său. Apoi a adunat acel răucredincios împărat, Leon Armeanul, împreună cu falsul patriarh Teodot, o adunare fără de lege în Constantinopol, care a blestemat pe cei dreptcredincioşi, dumne­zeieşti şi binecuvântaţi Sfinţi Părinţi, fiind ei singuri blestemaţi; iar pe cei ce nu se învoiau cu acea nedreaptă adunare a lor, îi munceau în multe feluri şi-i pierdeau.

După săvârşirea adunării celei păgâneşti, a chemat la sine împăratul pe egumenii mănăstirilor celor mai vestite, între care era şi dumnezeiescul părintele nostru Nichita, pentru care ne este cuvântul. Deci, mai întâi îi amăgea cu îmbunări spre a sa credinţă. Apoi, văzându-i neplecaţi la voia lui, i-a închis în diferite temniţe, pe fiecare deosebit, şi gândea ce încă le-ar mai face? Şi a fost ţinut Cuviosul Nichita mai multe zile într-o temniţă foarte rău mirosi­toare. Şi chiar şi acea închisoare îi era sfântului mare chinuire, dar pe lângă aceasta, în toate zilele mergeau la el nişte oameni fără rânduială şi fără de ruşine cu obiceiul şi cu cuvântul, care nici de numele omenesc nu erau vrednici.

Aceia huleau şi ocărau pe sfântul cu cuvinte de hulă şi de ruşine, făcând ocară mare bătrânului, pentru că erau într-adins rânduiţi de eretici pentru aceasta. Iar între ei era mai rău unul cu numele Nicolae, care mai mult necăjea cu nebunia sa pe cuviosul, bârfind asupra lui cuvinte necurate, până ce i s-a arătat în vis tatăl său, care murise demult, zicându-i: „Depărtează-te de robul lui Dumnezeu!" Deci dintr-acel ceas a încetat Nicolae cu vorbele sale deşarte şi nu numai că nu supăra pe sfântul, ci şi pe alţii care îl supărau, îi oprea.

Iar după ce cuviosul a pătimit multe zile în temniţă, împăratul a poruncit să-1 ducă în surghiun spre partea Răsăritului, într-o cetate ce se numea Masaleon. Şi era aceasta în vreme de cea mai cumplită iarnă şi multă nevoie pătimea bătrânul de ger, de zăpadă şi de vânturi, având haine proaste. Şi chiar şi armaşul cel care-1 ducea în izgonire era foarte cumplit şi nemilostiv şi chinuia pe bătrân în călătoria aceea, mânându-1 repede, grăbindu-se ca în puţine zile să facă acel drum. Acelaşi lucru a făcut împăratul şi celorlalţi cinstiţi egumeni, pe fiecare trimiţându-i deosebi în surghiun. După aceea, socotind în sine că nimic nu va spori ţinându-i în surghiun, căci sunt mai presus de tot necazul şi mai ales mai osârduitori îi va face la ţinerea şi la păzirea dogmelor ortodoxe, şi-a schimbat gândul său, ca unul ce era nestatornic la minte. Şi abia cinci zile petrecând Cuviosul Nichita în izgonire în cetatea amintită mai sus, împăratul i-a poruncit lui, precum şi celorlalţi egumeni, ca să se întoarcă degrabă în Bizanţ. Şi au întors pe sfântul cu mai grabnică alergare decât cea dintâi, încât abia rămăsese viu, pe deoparte, de supărarea cea mare, iar pe de alta, de călătoria cea grabnică pe cale. Şi după ce au fost aduşi toţii egumenii aceia în Bizanţ, împăratul a poruncit să-i lase în cetate, până ce va socoti în ce chip ar putea să-i atragă la un gând cu el.

Şi trecând iarna şi Sfântul şi Marele Post de patruzeci de zile, după prealuminatul praznic al Sfintelor Paşti, i-a dat pe ei celui mai sus pomenit Ioan gramaticul, ca celui ce avea gură de ritor ca a diavolului, ca să-i muncească precum va voi. Iar acest tiran, închizând pe fiecare deosebi, în diferite temniţe îi muncea, nu mai puţin de cum munceau păgânii pe sfinţii mucenici. Pentru că temniţele erau strâmte, întunecoase, puturoase şi pline de toate nevoile cele grele, că nu aveau nici paturi, nici răcorire. Şi li se da printr-o ferestruică mică pâine necurată şi mucedă, ca la câini, şi aceea câte o unghie pe zi, cât numai să nu moară de foame, iar apă li se dădea tulbure şi puturoasă, căci socotea acel muncitor, Ioan, ca ori să-i biruiască pe acei părinţi şi să-i silească la credinţa lor cea rea, ori să-i omoare cu o nevoie ca aceea. Şi încă, spre cea mai mare mâhnire a Cuviosului Nichita, pe un ucenic al lui tânăr, anume Teoctist, prinzându-1 înrăutăţitul acela Ioan şi asemenea închizându-1 cu sila în temniţă, cu foamea şi cu setea îl muncea. După aceea, acei eretici răucredincioşi, văzând pe părinţii aceia că voiesc mai bine să moară decât să se depărteze de credinţa lor cea dreaptă, au găsit asupra lor o amăgire ca aceasta, zicându-le: „Nu avem trebuinţă de altceva de la voi, decât numai să vă împărtăşiţi în biserică cu Sfintele Taine, deodată cu Teodot patriarhul, iar mai mult decât aceea să nu faceţi nimic. Şi astfel veţi merge cu slobozenie fiecare în mănăstirea lui, cu credinţa şi înţelegerea voastră".

Cu un vicleşug ereticesc ca acela amăgindu-se părinţii, erau ca şi cum se învoiau întrucâtva într-acea vreme, dar mai pe urmă, cunoscând amăgirea aceea, s-au căit foarte mult şi s-au îndreptat bine. Deci, fiind liberaţi fiecare dintru a sa închisoare şi din legă­turi, au mers la Cuviosul Părinte Nichita, sfătuindu-1 şi rugându-1 ca, învoindu-se şi el cu împărtăşirea lui Teodot, să iasă din temniţă. Dar nevrând Sfântul Nichita să lase închisoarea pe care o răbda pentru Hristos şi nesuferind de loc să-i asculte pe dânşii, îi stăteau împotriva părinţii, zicându-i: „Nu se poate să ieşim noi de aici şi pe tine să t lăsăm. Puţin este lucrul pe care-1 cer ei de la noi, adică numai să ne împărtăşim cu Teodot, iar credinţa noastră să ne-o ţinem, să potrivim judecata la vremea nevoilor acestora, ce ne sunt deasupra. Cu acest mic lucru să ne dezlegăm pe noi înşine, ca nu cu totul să ne pierdem". Astfel ei cu supărare stându-i împotrivă şi mult timp silindu-1, a ieşit Cuviosul Nichita chiar nevrând, nu de pătimirea cea rea fugind, nici de munci temându-se, ci ascultând cu dinadinsul rugă­mintea părinţilor acelora şi cărunteţile lor văzându-le, s-a plecat spre sfătuirea acelora, fără voia sa. Căci, fiindu-le înainte viaţa şi moartea, mai cu voie îi era lui ca pentru dreapta credinţă să-şi aleagă mai bine moartea decât viaţa, însă nu s-a lepădat într-acea vreme de cinstita însoţire a părinţilor, cărora le ştia şi credinţa cea dreaptă şi îmbunătăţită viaţă. Deci au mers cu toţii la mincinosul acela patriarh. Iar acela, ca să-i vâneze cu mai multă uşurinţă spre a lui împărtăşire, i-a dus la un oarecare loc de rugăciune, care într- adins era împodobit cu icoane, ca, văzând părinţii sfintele icoane, să socotească că patriarhul este dreptcredincios. Acolo, Teodot slujind, au primit împărtăşirea din mâinile lui, pentru că auzeau din gura aceluia nişte cuvinte ca acestea: „De nu va cinsti cineva icoanele lui Hristos, anatema să fie!" Aceasta o zicea el, nu cinstind icoana Mântuitorului, ci făţărnicindu-se înaintea lor, ca să nu se îndoiască a se împărtăşi cu dânsul.

După aceasta, plecând fiecare la a sa mănăstire, Cuviosul Nichita cu jale în inimă s-a rănit, căci cu Teodot, mincinosul patriarh, cu făţarnicul înşelător s-a împărtăşit; că şi pe acea mică abatere din calea cea dreaptă sfântul ca pe o întreagă rătăcire o socotea pentru el. Deci, a socotit să fugă într-altă parte şi acolo să se pocăiască de greşeala sa. Şi intrând într-o corabie, a plecat la ostrovul ce se numea Proconis. Apoi, socotind în sine că unde i-a fost greşeala, acolo se cade să-i fie şi pocăinţa, s-a întors iarăşi în Bizanţ şi, umblând prin cetate, învăţa fără frică pe popor ca să se ţină de dogmele cele drepte, care la al şaptelea Sinod din toată lumea s-au stabilit de Sfinţii Părinţi.

Înştiinţându-se împăratul de aceea, a chemat la dânsul pe sfânt şi i-a zis lui: „Pentru ce nu te-ai dus la mănăstirea ta, precum s-au dus şi ceilalţi egumeni? Pentru ce tu singur ai rămas umblând după voia ta, iar poruncii noastre, precum am zis, nu te-ai supus? Oare socoteşti întru nimic stăpânirea noastră? Deci, ascultă porunca noastră şi te du la mănăstirea ta; iar de nu, apoi voi porunci să te muncească pe tine". Iar sfântul cu glas lin a răspuns, zicând: „Eu, o, împărate, nici la mănăstirea mea nu mă voi duce, nici credinţa mea nu voiesc a o lăsa, ci în mărturisirea mea petrec şi voi petrece, în care au petrecut şi părinţii mei, sfinţii episcopi cei dreptcredincioşi, care au pătimit izgonire şi închisori cu nedreptate de la tine şi la multe primejdii s-au dat, apărând Biserica cea dreptcredincioasă, în care stăm şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Şi să ştiţi de la mine cu adevărat, că nici de moarte nu mă tem, nici viaţa aceasta vremelnică nu o iubesc. Dumnezeu îmi este mie martor, că am făcut ceea ce nu mi se cădea să fac. Ci, pentru ascultare m-am supus bătrânilor şi nevrând, şi împlinind voia lor, m-am împărtăşit cu mincinosul patriarh Teodot, de care lucru îmi este jale şi mă căiesc. Deci să ştii bine că de acum înainte nici o împărtăşire nu-mi este cu voi, ci petrec întru predaniile Sfinţilor Părinţi, pe care le-am primit de la început. De aceea fă cu mine ce vrei, fără a nădăjdui să auzi altceva de la mine".

Şi văzând împăratul socoteala aceluia neschimbată, 1-a dat unui oarecare Zaharia, mai mare peste palatele împărăteşti, care se numea "Mangan", ca să-1 ţină sub strajă, până va hotărî în privinţa lui. Iar Zaharia, fiind om bun şi dreptcredincios, nu numai că nu a necăjit cu nimic pe bătrân, dar şi cinste multă îi dădea lui. După aceea împăratul a trimis pe Cuviosul Nichita în surghiun la o insulă mică, care purta numele Sfintei Muceniţe Glicheria, pentru că acolo se aflau sfintele ei moaşte şi o biserică mare şi mănăstire era zidită în numele ei, care era încredinţată de stăpânirea ereticească oarecărui famen, cu numele Antim. Acel om era foarte rău, vrăjitor, urâtor de cele sfinte, iscusit la rău, vrăjmaş viclean, mândru şi ne­milostiv, încât pentru a lui sălbăticie şi rău nărav, locuitorii de acolo îl numeau Caiafă. Pentru că unora ca acelora se dădeau pe atunci rânduielile mănăstirilor, ca întărindu-se cu stăpânirea mirenească, să le răstoarne toate după voia lor.

Iar acela, luând pe sfântul trimis la dânsul, îl chinuia cu dina­dinsul. Pentru că, închizându-1 într-o temniţă foarte strâmtă, totdea­una muncea pe plăcutul lui Dumnezeu, nelăsându-1 să privească afară din temniţă, singur purtând cheia temniţei şi poruncind ca printr-o gaură să-i dea foarte puţină mâncare. Căci lui Antim aceluia îi era făgăduită o mai mare cinste de la începătorii ereticilor, de va sili pe Nichita spre socotinţa lor. De aceea şi mai mult îl supăra pe sfântul acel ticălos, nădăjduind că cu sila îl va abate spre înţelegerea ereticească. Iar cuviosul răbda cu dragoste chinul pentru dreapta credinţă, căci Dumnezeu cu darul Său cel minunat ce se lucra într- însul, îl adeverea pe el că este drept, sfânt, făcător de minuni şi ajutător oamenilor celor ce erau în primejdii.

Zaharia cel mai sus pomenit, fiind trimis de împărat pentru trebuinţele poporului în părţile Traciei, i s-a întâmplat a cădea în mâinile barbarilor şi l-au dus pe el în robie. De acest lucru aflând Sfântul Mihail, episcopul Sinadului, care asemenea stătea închis în temniţă pentru dreapta credinţă, a trimis la Cuviosul Nichita, spunându-i lui: „Zaharia, prietenul nostru cel de obşte, în ţara barba­rilor a fost dus legat. Deci, te rog pe tine, roagă-te lui Dumnezeu pentru dânsul, că poţi să-1 izbăveşti pe el". Iar sfântul, luând o înştiinţare ca aceea, s-a mâhnit foarte mult şi toată ziua aceea nu a gustat hrană. Iar după ce a înserat, luând o lumânare de la fratele Filip, slujitorul său, a aprins-o şi toată noaptea aceea a stat la rugăciune pentru Zaharia cel robit, rugând bunătatea lui Dumnezeu să-1 elibereze din mâinile barbarilor. Şi a luat înştiinţare de la Dumnezeu, că Zaharia va fi eliberat degrabă.