Patria Cuviosului Nichita a fost Cezareea Bitiniei, fiind născut din părinți dreptcredincioși. Tatăl lui se numea Filaret și s-a tuns în călugărie, când soția sa după lege s-a mutat la Domnul, într-a opta zi după nașterea pruncului Nichita, pruncul fiind hrănit de maica tatălui său, care pe atunci era între cei vii.

După ce a crescut și a învățat carte, s-a dat spre slujba lui Dumnezeu. Mai întâi făcea slujba paracliseriei în biserică, îndeletnicindu-se la citirea dumnezeieștilor cărți. După aceea, s-a dus la un oarecare sihastru, Ștefan, bărbat îmbunătățit, de la care, după ce a luat povățuire din destul, a fost trimis la Mănăstirea Midichiei, pe care a zidit-o Cuviosul Nichifor și a fost egumen într-însa. A primit, deci, Nichifor pe Nichita cu dragoste, văzând de mai înainte într-însul darul cel dumnezeiesc și l-a tuns în rânduiala monahi-cească. Iar fericitul Nichita atât de mult a sporit cu pustniceștile nevoințe, cu smerenia, cu ascultarea și cu toate lucrurile cele bune, încât pe toți monahii cei ce erau acolo i-a covârșit, neîmplinind încă șapte ani în mănăstire. Apoi a fost silit de egumen să ia rânduiala preoțească, sfințindu-l preasfințitul Tarasie, patriarhul Constantinopolului.

După primirea preoției, îndată i s-a încredințat toată rânduiala mănăstirii începută de Cuviosul Nichifor, care acum slăbise de bătrânețe. El îndreptă bine mănăstirea în locul părintelui său Nichifor, păscând cuvântătoarea turmă cu grijă, înmulțind-o prin chipul îmbunătățitei sale vieți. Deci mulți, auzind de viața lui plăcută lui Dumnezeu, veneau într-acel locaș, lepădându-se de lume și dorind a se povîțui de dânsul pe calea mântuirii, acolo voiau să petreacă. În puțini ani, ca la o sută de frați s-au înmulțit cu darul lui Hristos, între care era și fericitul Atanasie, bărbat cu adevărat cinstit și minunat, a cărui faptă bună nu este cu putință a o arăta prin scurte cuvinte și a spune dragostea lui cea mare către Dumnezeu, pe care a arătat-o la început lepădându-se de lume, încât și îngerii puteau să se minuneze de aceea. Căci, defăimând lumea aceasta și poftele, pentru Dumnezeu, a ieșit în taină din casa părintească și, intrând într-o mănăstire oarecare, voia a începe nevo-ințele monahicești.

Înștiințându-se tatăl lui cel trupesc, a alergat cu mânie în mănăstirea aceea și luând pe fiul său, pe care îl iubea foarte mult, a lepădat de pe dânsul monahiceasca îmbrăcăminte, pe care o purta în viața cea nouă și l-a îmbrăcat în haine luminoase de mare preț și cu sila l-a dus în casa sa. Iar copilul a zis către dânsul: „O, tată, oare socotești că hainele acestea de mare preț mă vor împiedica de la scopul meu? Toată lumea aceasta îmi este urâtă, pentru că ce folos este omului, de va câștiga toată lumea și își va pierde sufletul său?”. Tatăl său l-a închis într-o cameră deosebită și se sârguia în tot chipul ca să-i întoarcă gândul către dragostea lu-mească. Iar el, cu dragostea lui Dumnezeu biruind dragostea tatălui și iubirea cea deșartă a lumii, dezbrăcându-se de acele haine mirenești cu care era îmbrăcat, le-a rupt în mici bucăți. Aflând tatăl său, l-a îmbrăcat în altele mai scumpe, pentru că era bogat, cinstit și slăvit. Iar el a făcut cu hainele acestea ca și cu cele dintâi. De acest lucru pornindu-se tatăl său cu mânie mare, l-a bătut fără milă, încât trupul lui s-a zdrobit de răni și s-au învinețit spatele și umerii de bătăile cele cumplite, încât era nevoie că doctorii să-l tămăduiască și trupul cel rănit să-l curețe. Iar copilul zicea: „Chiar și în bucăți de m-ar zdrobi tatăl meu, nicidecum nu mă va despărți de dragostea lui Dumnezeu, nici nu mă va întoarce de la scopul meu”.

După aceea, umilindu-se tatăl său și multe lacrimi vărsând, a zis lui Atanasie: „Mergi, fiul meu, pe calea cea bună pe care ai ales-o și Hristos să-ți fie ție ajutor, izbăvindu-te de toate cursele vrăjmașului”. Iar el, ducându-se în mănăstirea în care fusese mai înainte, a luat pe dânsul desăvârșit haina monahicească. Și atât de mult s-a smerit, încât nimic lumesc nu se mai vedea într-însul; nici cuvânt, nici obicei, nici câștigare de oarecare lucruri. Ci, obiceiul îi era blând, cuvântul lin și smerit, hainele rupte și mai proaste decât ale tuturor; toată viața lui era aspră și fără de măsură, deși crescuse în moliciuni lumești, fiind fiu de oameni bogați.

Pe un bărbat îmbunătățit ca acesta, care a petrecut ani destui în ostenelile monahicești, dragostea părintelui nostru Nichita și slava vieții lui cea asemenea cu a îngerilor, l-au atras la dânșii în Mănăstirea Midichiei și s-a făcut împreună vorbitor și viețuitor iubit cu amândoi cuvioșii - adică cu Nichifor și cu Nichita -, de la care Atanasie, fiind rugat după câtva timp, a luat în mănăstire slujba de iconom. Și a fost fericitul Atanasie împreună cu Nichita, pentru îndreptarea mănăstirii aceleia, ca un suflet și o înțelegere în două trupuri, îndreptând pe toți frații cu cuvântul și cu lucrul spre toată faptă bună și desăvârșită, spre plăcerea lui Dumnezeu. Astfel, sădeau întru dânșii dragostea, îi învățau smerenie, erau slujitori ai curăției lor trupești și sufletești, sprijinind pe cei neputincioși și împuținați la suflet, pe cei ce erau tari întărindu-i și mai mult, iar pe cei ce cădeau ridicându-i cu învățături și cu sfaturi în multe chipuri; căci dacă unul dintre dânșii se făcea învățător mai aspru, atunci celălalt se făcea sfătuitor mai blând și mai milostiv; și amândoi erau iubiți de toți, iar cuvântul lor era ca și cum ar fi ieșit din gura lui Dumnezeu; astfel se primea între frați.

Dar nu până în sfârșit a petrecut împreună o doime ca aceasta a povățuitorilor celor îmbunătățiți, pentru că după câțiva ani Cuviosul Atanasie s-a mutat la Domnul, în 26 de zile ale lunii octombrie. Mutându-se el, cel mai de pe urmă cuvânt grăit către frați a fost: „După sfârșitul meu, cu adevărat veți ști despre mine, de voi afla ceva dar la Dumnezeu”. Iar după ce s-a îngropat Cuviosul Atanasie, a crescut un copac de chiparos, din porunca Domnului, deasupra mormântului lui, chiar din pieptul aceluia, ale cărui frunze tămăduiau desăvârșit toate neputințele. După aceea și Cuviosul Nichifor, ziditorul Mănăstirii Midichiei și întâiul egumen într-însa, după multe osteneli și dureri trupești, s-a dus către Domnul, în patru zile ale lunii mai. Și a rămas Cuviosul Nichita lipsit de Sfântul Nichifor, duhovnicescul lui părinte, și de iubitul prieten Atanasie Cuviosul și nu puțin se mâhnea după amândoi, din multă dragoste ce avea pentru dânșii. Însă își mângâia mâhnirea prin încredințarea cea neîndoită pentru dânșii, căci au câștigat darul și fericită viață la Stăpânul Hristos, Căruia, din tinerețe slujindu-i, bine i-au plăcut.

Iar după mutarea fericitului părinte Nichifor, toți frații au rugat pe Cuviosul Nichita ca să primească rânduiala și dregătoria egumeniei; dar Sfântul Nichita nu primea cinstea și dregătoria egumenească, deși rânduia desăvârșit mănăstirea în locul Sfântului Nichifor, părintele său, când acesta slăbise de bătrânețile cele de mulți ani. Deci, fiind rugat de frați și mai ales de alți mulți părinți fiind silit, a primit dregătoria aceea și s-a binecuvântat de preasfințitul patriarh al Constantinopolului, Nichifor, care se alesese după Tarasie. Și adăuga osteneli peste osteneli, singur acum cu ajutorul lui Dumnezeu îndreptând mănăstirea și îngrijindu-se pentru mântuirea sufletelor celor încredințate lui.

Binecuvântând Dumnezeu pe plăcutul Său, i-a dat dar de a tămădui boli și a izgoni diavolii, căci pe un prunc ce era mut din naștere, cu însemnarea crucii l-a făcut a grăi, pe un frate ce își ieșise din minți, prin ungerea cu sfântul untdelemn l-a tămăduit, pe unul din cei noi începători, care se îndrăcise, cu rugăciunea l-a izbăvit din diavoleasca muncire; iar pe diavolul ce se prefăcuse într-un înfricoșat balaur l-a izgonit. Pe altul îndrăcit, l-a izbăvit de duhul cel viclean. Și multe boli trupești, friguri, lingoare și alte multe feluri, le tămăduia prin minune, cu darul lui Hristos ce era în el. Așa cu dumnezeiască plăcere viețuind, a ajuns la anii bătrâneților sale și a sosit la vremea mărturisirii și a pătimirii celei vitejești, pe care a răbdat-o pentru cinstea sfintelor icoane, mai înainte de sfârșitul vieții sale.

Într-acele vremi eresul luptării de icoane încă nu încetase, deși acum era blestemat de al șaptelea Sinod din toată lumea al Sfinților Părinți. Însă iarăși se înnoise, având ajutor de la stăpânirea împărătească, căci și începutul lui era de la împărații grecești. Mai întâi de la împăratul Leon, care era al treilea cu același nume, cu porecla Isaurul, acel eres păgân s-a întărit și ca o boală vătămă-toare s-a înmulțit. Pentru că acela mai întâi a dat poruncă de lepădare a icoanelor și cu stăpânire împărătească pe mulți la a sa nedreaptă socoteală i-a plecat. Apoi, izgonind pe Sfântul și dreptcredinciosul patriarh Gherman, a ridicat la scaun pe Atanasie, ereticul cel de un gând cu el. Iar după moartea acelui păgân împărat, a venit Constantin Copronim, fiul lui, mai groaznic prigonitor asupra Bisericii lui Dumnezeu, care nu numai că lepăda sfintele icoane, ci a oprit și că sfinții plăcuți lui Dumnezeu să fie numiți sfinți, iar moaștele sfinților întru nimic le socotea.

În scurt, zicem că numai pe dinafară împăratul acela se arăta a fi creștin, iar pe dinăuntru era cu totul jidov necredincios. Căci și pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, pe cea mai înaltă decât toată zidirea și numele ei cel preasfânt împreună cu icoană, a îndrăznit ticălosul acela a le lepăda; iar folosirile ei cele către Dumnezeu, prin care toate se întemeiază, a poruncit ca nici să le pomenească. Iar spre ocara ei, arăta un săculeț plin cu galbeni și întreba pe cei ce stăteau înaintea lui: „Ce ziceți, de mult preț este săculețul acesta?”. Iar cei ce stăteau înaintea lui îi răspundeau: „Atât este de mult preț, cât aur se află într-însul”. Iar Copronim, vărsând din săculeț aurul, iarăși întreba: „Acum săculețul fără de aur mai este de mult preț?”. Aceia îi răspundeau: „Întru nimic nu este de mult preț, fiind deșert. Pentru că ce folos este, când nu are în el aur?”. După aceasta zicea Copronim: „Astfel este Maria, până ce a avut în pântecele său pe Hristos, până atunci a fost cinstită, iar după ce l-a născut pe Acela, s-a lipsit de cinstea aceea și întru nimic nu se deosebește de celelalte femei”. O, preanecurată gură și limbă! Ce fel de hulire grăiești asupra celei mai cinstite decât toate puterile cerești și asupra celei mai sfântă decât toți sfinții, Maica Ziditorului? Au doar Împărăteasa, după ce a născut pe împărătescul Fiu, nu este vrednică de cinstea împărătească? Au doar numai până atunci Maica Împăratului avea să fie cinstită, cât l-a purtat în pântece pe Împărat?

O, amar de ticălosul acela hulitor, care cu nimic nu s-a deosebit de hulitorii jidovi, cei urâți de Dumnezeu, că nu numai într-acest chip era hulitor, ci și pe ceilalți pe toți îi atrăgea spre aceeași păgâneasca hulire, cu îmbunări înșelătoare și cu certuri îngrozitoare; iar pe cei ce nu se învoiau cu dânsul și i se împotriveau îi pedepsea cu felurite munci, cu legături și cu foamea mult timp îi chinuia, rănindu-i cu cumplite bătăi, cu sabia tăindu-i, întru adâncul mării înecându-i și prin toate chinurile nesuferitelor și amarelor munci cu moarte pierzând pe credincioșii și adevărații robi ai lui Hristos. El singur și-a lepădat ticălosul lui suflet cu cea mai cumplită moarte, pentru că, suflând cu amar, striga, zicând: „De viu sunt dat focului celui nestins”. Și cel ce hulea mai întâi pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, acela atunci poruncea cu cântări și laude să o cinstească pe ea. Dar acum nu a aflat nici o ușurare, acel om înstrăinat de la mila lui Dumnezeu.

Astfel pierind muncitorul acela cu sunet, s-a suit pe tron fiul său, Leon, cel al patrulea cu același nume, tot eretic și luptător împotriva icoanelor, semănând tatălui său. Dar și acela degrabă murind, a luat împărăția Irina, femeia lui, împreună cu fiul său cel mai mic Constantin. Aceea a adus pacea Sfintei Biserici, a adunat Sinodul al șaptelea din toată lumea, spre blestemarea eresului iconoclast. Și s-a bucurat toată Biserica lui Hristos, luându-și iar cea dintâi a sa înfrumusețare de icoane și pe dreptcredincioșii împărați și arhierei punându-i pe scaune.

După Irina a împărățit Nichifor, iar după dânsul Mihail, împărați dreptcredincioși. După aceea, a venit Leon al cincilea cu același nume, care se numea - Armeanul. Acela, urmând celui mai dinainte de un nume cu el, răucredinciosului împărat Leon Isaurul, a început iarăși a prigoni pe cei dreptcredincioși și pe sfinți, înnoind și pornind iarăși blestematul eres iconoclast. Și căutându-și ajutor de un gând, dascăli ai răutății, a găsit pe puțini din boieri, între care erau doi mai răi: Ioan, care se numea Specta și Evtihian. Iar din sfințita rânduială a aflat pe Ioan, care se chema Gramatic, noul Tertil, care era vas ales al diavolului și pe oarecare Antonie Silea. Iar din rânduiala monahicească a găsit pe Leontie și pe Zosima, care, nu după multă vreme fiind prinși în fapte necurate, au suferit tăierea nasului și au murit cu rușine, lăsând după dânșii rea pomenire.

Cu aceștia împăratul învăța păgânătatea aceea, ascultând sfatul lor, se îndemna spre războiul pe care începuse a-l ridica asupra Bisericii. Apoi aducând din stăpânirea sa în Constantinopol pe toți arhiereii și toată rânduiala duhovnicească, a chemat în palatele sale pe sfințitul Patriarh Nichifor, împreună cu tot sfințitul sobor, voind ca înaintea feței lui și înaintea a toată suita să aibă dovadă, cu cei mai sus-ziși eretici de un gând cu dânsul, pe care îi avea ascunși la el. Deci, mai întâi a vorbit singur către cei drept-credincioși, făcându-se a fi dreptcredincios și scoțând din sin icoana răstignirii lui Hristos, pe care o avea la gât, căreia i s-a și închinat cu fățărnicie. Plecând capul la icoană, a zis către Sfinții Părinți:

„Nici eu nu mă deosebesc întru nimic de voi, pentru că cinstesc sfânta icoană, precum vedeți singuri. Dar s-au sculat alții care învață într-alt chip și zic că este dreaptă calea pe care o țin ei. Deci să vină aici înaintea voastră și prin întrebări și răspunsuri să caute înțelegerea cea dreaptă despre icoane. Dacă ei se vor arăta a fi biruitori în cuvinte, arătându-și lămurit adevărul lor și biruindu-vă pe voi, atunci să nu opriți nici voi lucrul cel bun și mai ales singuri să nu-i lăsați. Iar dacă aceia se vor dovedi de către voi și se va vădi deșarta lor cuvântare, apoi să înceteze a mai semăna acea pierzătoare învățătură și să se țină dreapta credință că mai înainte. Iar eu voi fi ascultător și judecător al întrebărilor voastre, din amândouă părțile; că dacă pentru orice lucru cât de mic se cade să judec, cu atât mai vârtos nu voi fi nebăgător de seamă pentru îndreptarea Bisericii. Vă ascult pe voi, însă sunt dator să ascult și alte părți și la care voi cunoaște care este adevărata dreptate, acelora vom urma”.

Dar preasfințitul Patriarh Nichifor și toți arhiereii cei împreu-nă cu dânsul nu se învoiau nicidecum la aceasta și nu doreau să aibă dovedire, dar nici nu voiau să vadă pe acei eretici cu rea socoteală, nici a-i lăsa să vină înaintea feții lor, zicând că nu este trebuință a socoti ceva mai mult despre acel eres, blestemat de Sinodul al șaptelea a toată lumea al Sfinților Părinți, și a-l înnoi în Biserică, pentru că este cu totul lepădat.

Dar Sfinții Părinți văzând pe împăratul foarte plecat spre credința cea rea și dând ajutor ereticilor, Sfântul Emilian, episcopul Cizicului, a zis către dânsul cu îndrăzneală: „Dacă întrebarea aceasta, pentru care ne-ai chemat, o, împărate, este întrebare bisericească despre dreapta credință, apoi se cade ca să fie aceea cercetată, după obicei, în Sfânta Biserică, iar nu în palatele împărătești!”. Împăratul zise: „Dar și eu sunt fiu al Bisericii și vă ascult că un mijlocitor și împăciuitor, ca, socotind cele grăite din amândouă părțile, să cunosc adevărul”. La aceasta i-a răspuns Sfântul Mihail, episcopul Sinadului: „Dacă ești mijlocitor și împăciuitor, atunci de ce nu faci ceea ce se cuvine mijlocitorului și împăciuitorului? Căci aduni pe potrivnicii Bisericii și îi ții în palatele tale, dându-le îndrăzneală, ca fără de frică să învețe pe toți a ține dogmele relei credințe; iar cei ce sunt dreptcredincioși, aceia nici prin unghere nu îndrăznesc să grăiască ceva despre dreapta credință, fiind înfricoșați de cumplitele tale îngroziri. Aceasta nu este semn de mijlocire și de împăcare, ci de prigonire și de tiranie”.

Împăratul zise: „Dar n-am zis eu că sunt cu voi la un gând? Însă de vreme ce acel lucru despre cinstirea icoanelor a ajuns cu îndoire până la mine, nu mi se cade a tăcea despre dânsul, ci a ispiti cu dinadinsul despre adevăr. Dar care este pricina, de nu voiți să vorbiți cu acei ce vă sunt potrivnici? Atunci vă arătați că sunteți proști și nu aveți mărturii din dumnezeieștile Scripturi, cu care ați putea să vă apărați înțelegerea voastră”. Sfântul Teofilact, episcopul Nicomidiei, răspunse: „Martor ne este Hristos, a cărui sfânta icoană o ai înaintea ochilor, o, împărate, că avem mărturii fără de număr ale dreptei noastre credințe, care întăresc drapta cinstire a sfintelor icoane; dar nu este nimeni ca să asculte și nu putem să sporim deloc, luptându-ne cu mâna cea puternică, care ne amenință cu puterea”.

Apoi Sfântul Petru, episcopul Nicomidiei, a zis către împărat: „Cum grăiești să avem cu aceia luptă, cărora tu le ajuți și cu care singur te ostenești asupra noastră? Nu știi oare că și pe manihei de i-ai fi adus aici și ai fi voit să-i ajuți, apoi și ei ne-ar fi biruit cu ușurință, având ajutor de la tine?”.

După aceasta Sfântul Eftimie, episcopul Sardichiei, a început a grăi cu mai multă îndrăzneală: „Ascultă, o, împărate! De când s-a pogorât pe pământ Hristos, Domnul nostru, acum sunt opt sute de ani și mai bine, pretutindeni Același se închipuiește în biserici, prin zugrăvirea icoanelor și în același fel se cinstește. Și cine este atât de trufaș, care să îndrăznească să miște sau să strice predania care se ține de atâția ani în biserici de la Sfinții Apostoli, de la mucenici și de la părinții cei de Dumnezeu insuflați, care au ajuns și până la noi? Căci grăiește Apostolul: Drept aceea, fraților, stați și țineți predaniile prin care v-ați învățat, ori prin cuvânt, ori prin scrisoarea noastră. Și iarăși: Chiar și înger din cer de vă va propovădui mai mult decât ceea ce v-am propovăduit vouă, anatema să fie! Pentru aceea împotriva celora ce aflaseră acel eres luptător de icoane s-a adunat Sinodul cel din toată lumea, pe vremea dreptcredincioasei împărății a Irinei și a lui Constantin, și singur Fiul lui Dumnezeu a însemnat cu degetul său acel Sinod. Deci, de va îndrăzni cineva să strice sau să șteargă ceva din Sinodul acela, să fie blestemat”.

Auzind împăratul acestea, deși se mânia înăuntru cu iuțime, asculta cu răbdare cele ce se grăiau, prefăcându-și blândețea cu fățărnicie. Dar Sfântul Teodor învățătorul Bisericii, cel fierbinte râvnitor, egumenul mănăstirii Studiților, fără de frică a îndrăznit a zice: „Nu strica, o, împărate, rânduiala cea bine așezată a Bisericii, pentru că Sfântul Apostol Pavel zice: Dumnezeu a dat în Biserică pe unii apostoli și pe alții prooroci, iar pe alții păstori și învățători, spre săvârșirea sfinților, însă n-a adăugat acolo Apostolul și pe împărați. Deci ție, o, împărate, ți s-a încredințat ca să îndreptezi cele mirenești, lucrurile cetăților și puterile oștilor. Pentru acelea să te îngrijești tu, iar bisericeștile îndreptări să le lași păstorilor și învățătorilor, după învățătura Apostolului. Iar de nu, apoi să știi că, chiar îngerul din cer de ar aduce vreo învățătură potrivnică credinței noastre celei drepte, nu-l vom asculta; cu atât mai mult pe tine nu te vom asculta, care ești un om de lut!”.

Atunci împăratul s-a mâniat foarte, socotind cuvintele acelor sfinți părinți ca hulă și ocară lui, deși mânia cea dinăuntrul lui o ascundea sub blândețe. Apoi la arătare scoțând-o, cu necinste și cu ocări a gonit din palat tot sfințitul sobor și a scos de pe scaun pe păstorul cel drept, pe preasfințitul Patriarh Nichifor. Aceeași a făcut și celorlalți dreptcredincioși arhierei. Pe toți i-a trimis la închisori, în diferite țări și locuri, asemenea și pe Cuviosul Teodor Studitul. Iar la scaunul patriarhiei din Constantinopol a ridicat pe unul din sfetnicii săi, care era din rânduiala mirenească, anume Teodot, cu porecla Casiter, cu credința eretic și cu viața necurat; căci avea o slujnică, doctoriță cu meșteșugul, pe care o ținea pentru tămăduirea bolii sale, pentru că el zicea că bolește de pântece, iar cu lucrul o avea pentru a sa necurăție.

Asemenea și la celelalte scaune, după izgonirea episcopilor dreptcredincioși, împăratul a pus pe ai săi răucredincioși și mincinoși episcopi și a lepădat sfintele icoane din sfintele biserici, încât era iarăși asupra credincioșilor pentru cinstirea icoanelor acest fel de prigonire, cum a fost și înainte, pe vremea lui Leon Isaurul și a lui Copronim, fiul său. Apoi a adunat acel răucredincios împărat, Leon Armeanul, împreună cu falsul patriarh Teodot, o adunare fărădelege în Constantinopol, care a blestemat pe cei dreptcredincioși, dumnezeiești și binecuvântați Sfinți Părinți, fiind ei singuri blestemați; iar pe cei ce nu se învoiau cu acea nedreaptă adunare a lor, îi munceau în multe feluri și-i pierdeau.

După săvârșirea adunării celei păgânești, a chemat la sine împăratul pe egumenii mănăstirilor celor mai vestite, între care era și dumnezeiescul părintele nostru Nichita, pentru care ne este cuvântul. Deci, mai întâi îi amăgea cu îmbunări spre a sa credință. Apoi, nevăzându-i plecați la voia lui, i-a închis în diferite temnițe pe fiecare deosebit și gândea ce încă le-ar mai face? Cuviosul Nichita a fost ținut mai multe zile într-o temniță foarte rea și însăși acea închisoare îi era sfântului mare chinuire. Dar pe lângă această, în toate zilele mergeau la el niște oameni fără orânduiala și fără de rușine cu obiceiul și cu cuvântul, care nici de numele omenesc nu erau vrednici.

Aceia huleau și ocărau pe sfântul cu cuvinte de hulă și de rușine, făcând ocară mare bătrânului, pentru că erau într-adins rânduiți de eretici, între care unul cu numele Nicolae a fost mai rău. Acela și mai mult necăjea cu nebunia sa pe cuviosul, bârfind asupra lui cuvinte necurate, până ce lui Nicolae acela i s-a arătat tatăl său în vis, care murise demult, zicându-i: „Depărtează-te de robul lui Dumnezeu!”. Deci, într-acel ceas a încetat Nicolae cu vorbele sale deșarte și nu numai că nu supăra pe sfântul, ci și pe alții care îl supărau, îi oprea.

Iar după ce cuviosul a pătimit multe zile în temniță, împăratul a poruncit să-l ducă în surghiun spre partea Răsăritului, într-o cetate ce se numea Masaleon; aceea era în vreme de iarnă cea mai cumplită, și multă nevoie pătimea bătrânul de ger, de zăpadă și de vânturi, având haine proaste. Chiar și armașul cel care-l ducea în izgonire, era foarte cumplit și nemilostiv și chinuia pe bătrân în călătoria aceea, minându-l repede, grăbindu-se ca în puține zile să facă acel drum. Același lucru a făcut împăratul și celorlalți cinstiți egumeni, pe fiecare trimițându-i deosebit în surghiun. După aceea, socotind în sine că nimic nu va spori ținându-i în surghiun, căci sunt mai presus de tot necazul și mai ales mai osârduitori îi va face la ținerea și la păzirea dogmelor ortodoxe, și-a schimbat gândul său, ca unul ce era nestatornic la minte și abia cinci zile petrecând Cuviosul Nichita în izgonire în cetatea amintită mai sus, împăratul i-a poruncit lui, precum și celorlalți egumeni, ca să se întoarcă degrabă în Bizanț, și a întors pe sfântul cu mai grabnică alergare decât cea dintâi, încât abia rămăsese viu, pe deoparte, de supărarea cea mai mare, iar pe de alta, de călătoria cea grabnică pe cale. Și după ce au fost aduși toți egumenii aceia în Bizanț, împăratul a poruncit să-i lase în cetate, până ce va socoti în ce chip ar putea să-i atragă la un gând cu el.

Trecând iarna și Sfântul și Marele Post de patruzeci de zile, după prealuminatul praznic al Sfintelor Paști, i-a dat pe ei celui mai sus pomenit Ioan gramaticul, ca celui ce avea gură de orator ca a diavolului, ca să-i muncească precum va voi. Iar acest tiran, închizând pe fiecare deosebit, în diferite temnițe îi muncea, nu mai puțin de cum munceau paginii pe sfinții mucenici. Pentru că temnițele erau strâmte, întunecoase, rele și pline de toate nevoile cele grele, că nu aveau nici paturi, nici răcorire și li se da printr-o ferestruică mică pâine necurată și umedă, ca la câini, și aceea câte o unghie pe zi, ca numai să nu moară de foame, iar apă li se dădea tulbure și necurată, căci socotea acel muncitor, Ioan, căci cu o nevoie ca aceea o să-i biruiască pe acei părinți și să-i silească la credința lor cea rea, ori să-i omoare. Și încă, spre cea mai mare mâhnire a Cuviosului Nichita, pe un ucenic al lui tânăr, anume Teoctist, prinzindu-l înrăutățitul acela Ioan și asemenea închizându-l cu sila în temniță, cu foamea și cu setea îl muncea. După aceea, acei eretici răucredincioși, văzând pe părinții aceia că voiesc mai bine să moară decât să se depărteze de credința lor cea deaptă, au găsit asupra lor o amăgire ca aceasta, zicându-le: „Nu avem trebuință de altceva de la voi, decât numai împreună cu Teodot, patriarhul, să vă împărtășiți în biserică cu Sfintele Taine, iar mai mult decât aceea să nu faceți nimic. Și astfel veți merge în libertate în mănăstire, cu credința și înțelegerea voastră”.

Cu acel vicleșug ereticesc amăgindu-se părinții, ca și cum se învoiau într-acea vreme la eresul lor, dar pe urmă, cunoscând amăgirea aceea, se căiau foarte mult și s-au îndreptat bine. Deci, fiind liberați fiecare dintru a sa închisoare și din legături, au mers la Cuviosul Părinte Nichita, sfătuindu-l și rugându-l ca, învoindu-se și el cu împărtășirea lui Teodot, să iasă din temniță. Dar nevrând Sfântul Nichita să lase închisoarea pe care o răbda pentru Hristos și nesuferind de loc să-i asculte pe dânșii, îi stăteau împotrivă părinții, zicându-i: „Nu se poate să ieșim noi de aici și pe tine să te lăsăm. Puțin este lucrul pe care-l cer ei de la noi, adică numai să ne împărtășim cu Teodot, iar credința noastră să ne-o ținem, să potrivim judecata la vremea nevoilor acestora, ce ne sunt deasupra. Cu acest mic lucru să ne dezlegăm pe noi înșine, că nu cu totul să ne pierdem”.

Astfel ei cu supărare stându-i împotrivă și mult timp silindu-l, a ieșit Cuviosul Nichita chiar nevrând, nu de pătimirea cea rea fugind, nici de munci temându-se, ci ascultând cu dinadinsul rugă-mintea părinților acelora și căruntețile lor văzându-le, s-a plecat spre sfătuirea acelora, fără voia sa. Căci, fiindu-le înainte viața și moartea, cu voie îi era lui ca pentru dreapta credință să-și aleagă mai bine moartea decât viața. Însă nu s-a lepădat într-acea vreme de cinstită însoțire a părinților, cărora le știa și credința cea dreaptă și îmbunătățita viață. Deci au mers cu toții la mincinosul acela patriarh. Iar acela, ca să-i vâneze cu mai multă ușurință spre a lui împărtășire, i-a dus la un oarecare loc de rugăciune, care într-adins era împodobit cu icoane, ca, văzând părinții sfintele icoane, să socotească că patriarhul este dreptcredincios. Acolo, Teodot slujind, au primit împărtășirea din mâinile lui, pentru că auzeau din gura aceluia niște cuvinte ca acestea: „De nu va cinsti cineva icoanele lui Hristos, anatema să fie!”. Aceasta o zicea el, nu cinstind icoana Mântuitorului, ci fățărnicindu-se înaintea lor, ca să nu se îndoiască a se împărtăși cu dânsul.

După aceasta, plecând fiecare la a sa mănăstire, Cuviosul Nichita cu jale în inimă s-a rănit, căci cu Teodot, mincinosul patriarh, cu fățarnicul înșelător s-a împărtășit; că și pe acea mică abatere din calea cea dreaptă sfântul ca pe o întreagă rătăcire o socotea pentru el. Deci, a socotit să fugă într-altă parte și acolo să se pocăiască de greșeala să. Și intrând într-o corabie, a plecat la ostrovul ce se numea Proconis. Apoi, socotind în sine că unde i-a fost greșeala, acolo se cade să-i fie și pocăința, s-a întors iarăși în Bizanț și, umblând prin cetate, învăța fără frică pe popor ca să se țină de dogmele cele drepte, care la al șaptelea Sinod din toată lumea s-au stabilit de Sfinții Părinți.

Înștiințându-se împăratul de aceea, a chemat la dânsul pe sfânt și i-a zis lui: „Pentru ce nu te-ai dus la mănăstirea ta, precum s-au dus și ceilalți egumeni? Pentru ce tu singur ai rămas umblând după voia ta, iar poruncii noastre, precum am zis, nu te-ai supus? Oare socotești întru nimic stăpânirea noastră? Deci, ascultă porunca noastră și te du la mănăstirea ta; iar de nu, apoi voi porunci să te muncească pe tine”. Iar sfântul cu glas lin a răspuns, zicând: „Eu, o, împărate, nici la mănăstirea mea nu mă voi duce, nici credința mea nu voiesc a o lăsa. Ci, în mărturisirea mea petrec și voi petrece, în care și părinții mei, sfinții episcopi cei dreptcredincioși, au petrecut; care au pătimit izgonire și închisori cu nedreptate de la tine și la multe primejdii s-au dat, apărând Biserica cea dreptcredincioasă, în care stăm și ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Și să știți de la mine cu adevărat, că nici de moarte nu mă tem, nici viața aceasta vremelnică nu o iubesc. Dumnezeu îmi este mie martor, că am făcut ceea ce nu mi se cădea să fac. Ci, pentru ascultarea bătrânilor m-am supus nevrând, împlinind voia lor, m-am împărtășit cu mincinosul patriarh Teodot, de care lucru îmi este jale și mă căiesc. Deci, să știi bine că de acum înainte nici o împărtășire nu-mi este cu voi. Ci petrec întru predaniile Sfinților Părinți, pe care le-am primit de la început. De aceea, fă cu mine ce vrei, fără a nădăjdui să auzi altceva de la mine”.

Văzând împăratul voința aceea neschimbată, l-a dat unui oarecare Zaharia, mai mare peste palatele împărătești, care se numea „Mangan”, ca să-l țină sub strajă, până va hotărî în privința lui. Iar Zaharia, fiind om bun și dreptcredincios, nu numai că nu a necăjit cu nimic pe bătrân, dar și cinste multă îi dădea lui. După aceea împăratul a trimis pe Cuviosul Nichita în surghiun la o insulă mică, care purta numele Sfintei Mucenițe Glicheria, pentru că acolo se aflau sfintele ei moaște. O biserică și mănăstire era zidită în numele ei, care era încredințată de stăpânirea ereticească oarecărui famen, cu numele Antim. Acel om era foarte rău, vrăjitor, urîtor de cele sfinte, rău-meșteșugar, vrăjmaș viclean, mândru și nemilostiv, pentru a lui sălbăticie și rău nărav, locuitorii de acolo îl numeau Caiafă. Pentru că unora ca acelora se dădeau pe atunci rânduielile mănăstirilor, că nu întărindu-se stăpânirea mirenească, să răstoarne toate din voia lor.

Acela, luând pe sfântul trimis la dânsul, îl chinuia cu dinadinsul. Pentru că, închizându-l într-o temniță foarte strâmta, totdeauna muncea pe plăcutul lui Dumnezeu, nelăsându-l să privească afară din temniță, singur purtând cheia temniței și poruncind ca printr-o gaură să-i dea foarte puțină mâncare. Căci lui Antim îi era făgăduită o mai mare cinste de la începătorii ereticilor, de va sili pe Nichita spre socotința lor. De aceea și mai mult îl supăra pe sfântul acel ticălos, nădăjduind că cu sila îl va abate spre înțelegerea ereticeas-că, iar cuviosul răbda cu dragoste chinul pentru dreapta credință; Dumnezeu însă cu darul Său cel minunat ce se lucra într-însul, îl adeverea pe el că este drept, sfânt, făcător de minuni și ajutător oamenilor celor ce erau în primejdii.

Lui Zaharia cel mai sus pomenit, fiind trimis de împărat pentru trebuințele poporului în părțile Traciei, i s-a întâmplat a cădea în mâinile barbarilor și l-au dus pe el în robie. De acest lucru aflând Sfântul Mihail, episcopul Sinadului, care asemenea stătea închis în temniță pentru dreapta credință, a trimis la Cuviosul Nichita, spunându-i lui: „Zaharia, prietenul cel de obște, în țara barbarilor a fost dus legat. Deci, te rog pe tine, roagă-te lui Dumnezeu pentru dânsul, că poți să-l izbăvești pe el”. Sfântul, luând o înștiințare ca aceea, s-a mâhnit foarte mult și toată ziua aceea nu a gustat hrană. Iar după ce a înserat, luând o lumânare de la fratele Filip, slujitorul său, a aprins-o și toată noaptea aceea a stat la rugăciune pentru Zaharia cel robit, rugind bunătatea lui Dumnezeu să-l elibereze din mâinile barbarilor. Și a luat înștiințare de la Dumnezeu, că într-adevăr Zaharia va fi liber.

A doua zi mergând Filip, a aflat pe părintele cu fața veselă, bucurându-se cu duhul și l-a întrebat, zicând: „Aseară m-am dus de la tine și erai tare mâhnit și necăjit, iar acum te văd pe tine, părinte, vesel. Rogu-te, spune-mi care este pricina schimbării tale din mâhnire în bucurie?”. Răspuns-a sfântul: „Pentru Zaharia, prietenul nostru, mă bucur, că degrab îl vom vedea aici”. Și așa a fost. Căci nu după multe zile, a făcut pace împăratul grecesc cu barbarii și se liberau robii în schimb din amândouă părțile. Însă n-a pomenit împăratul de Zaharia, trimițând spre schimbarea celor robiți, pentru că știa de dânsul, că de dogmele Sinodului al șaptelea se ține și celor dreptcredincioși le ajută. Pentru aceea îl lăsa în mâinile barbarilor, ca să piară acolo.

Deci, liberându-se de barbari mulți greci robiți, boierul barbarilor a zis către Zaharia, cel ce rămăsese: „Oare voiești să te duci întru ale tale?”. Iar el a răspuns: „Foarte mult aș fi voit, însă n-a voit împăratul nostru să mă izbăvească din robia aceasta”. Zis-a boierul: „Eu te liberez pe tine, mergi oriunde vei voi”. Iar Zaharia, văzând o milostivire ca această neașteptată a stăpânitorului barbarilor, a cunoscut că aceea este rânduiala lui Dumnezeu, Care s-a milostivit spre dânsul prin Sfinții Părinți, cărora oarecând le făcea bine. Și, luând îndrăznire, a zis către boierul acela: „Dacă ai voit tu să mă lași liber, apoi dăruiește-mi și pe celălalt care a fost cu mine între legături robit, pe cel de un nume cu mine și de o străinătate”. Iar boierul a zis: „Ia-l și pe acela și mergeți cu pace la locul vostru”.

Astfel, liberându-se Zaharia, a mers cu prietenul său în insula aceia la Cuviosul Nichita, dându-i mulțumire pentru sfintele lui rugăciuni, pentru care l-a izbăvit Dumnezeu din robia barbarilor. Încă și altă minune preaslăvită a făcut acest sfânt părinte. Pe trei bărbați frați după trup, care navigau într-un caic, de valurile ce se ridicaseră fără de veste la miezul nopții și de înecare i-a izbăvit, prin a sa rugăciune către Dumnezeu, și la uscat i-a scos sănătoși. Astfel, fiind singur în legături ca un robit și în primejdii, i-a izbăvit din legături și din primejdii. Și a petrecut Cuviosul într-acea pătimire a temniței șase ani, până la pieirea împăratului Leon Armeanul, cel potrivnic lui Dumnezeu, care a fost ucis de ostașii săi fără de veste. Apoi s-a suit pe tron după dânsul Mihail cel din Amoreea, ce se chema „Travlos” sau „Valvos”, și se liberau Sfinții Părinți din legături și din surghiun. Atunci și Cuviosul Părinte Nichita, egumenul Mănăstirii Midichiei, liberându-se, a ieșit. Dar mucenicul cel fără de sânge, mărturisitorul credinței cel neclintit, ostașul lui Hristos cel nebiruit, nu s-a dus într-a sa mănăstire. Ci la liniște vrând să locuiască, s-a sălășluit la un loc oarecare deosebit aproape de Bizanț, în partea dinspre miază-noapte.

Acolo petrecând puțină vreme după cumplita pătimire și la mulți făcând bine prin darul cel mult tămăduitor, s-a apropiat către sfârșitul său. Și după ostenelile cele cu multe dureri ce i s-au făcut lui în surghiun, s-a îmbolnăvit cu boala cea mai de pe urmă și s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine, într-o zi de sâmbătă. Iar Duminică, când se lumina de ziuă, s-a mutat la Domnul, în trei zile ale lunii aprilie. Și îndată s-a auzit despre sfânta lui adormire în împărăteasca cetate și primprejur. Și s-a adunat degrabă din cetate și de pretutindeni mulțime de popor din amândouă părțile și din amândouă rânduielile, adică și duhovnicească și mirenească, precum și frații de la Mănăstirea Midichiei și de la celelalte mănăstiri. Au mers și doi episcopi, Sfântul Teofil al Efesului și Sfântul Iosif Tesaloniceanul, și îngrijind după obicei cinstitul trup al sfântului părinte, în raclă punându-l, l-au pus în corabie și l-au dus la mănăstirea lui din Midichia.

Și i-au întâmpinat la țărm fericitul Pavel, episcopul Plusiadei, cu mulțime de monahi și de mireni și, luându-l pe umeri, l-au dus la mănăstire, făcându-se nu puține minuni pe cale. Pentru că neputincioșii dobândeau tămăduiri și duhurile cele viclene din oameni se izgoneau. Apoi o femeie oarecare, având curgeri de sânge de mult timp, numai cât s-a atins de sfintele moaște ale Cuviosului Nichita și îndată a dobândit tămăduire.

Deci, tot soborul cântând psalmi și cântări cuviincioase, au pus pe cuviosul în mormântul celui mai-nainte odihnit, al sfântului părinte Nichifor, întâiul egumen al locașului aceluia, în partea stângă a pridvorului. Și multe minuni, chiar și după îngroparea lui, se săvârșeau și tămăduiri se dădeau celor ce cu credință se apropiau, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel preamărit întru sfinții Săi. Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, să-I fie de la toți cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.