Cuviosul Pamvo a viețuit în pustia munților Nitriei, din părțile Egiptului, până la adânci bătrâneți.

Despre viața lui cea sfântă, îmbunătățită și lui Dumnezeu plăcută, se mărturisește de mulți și mari părinți. Despre aceasta ne va arăta cuvântul ce ne stă înainte, care este luat din diferite cărți. La început, Cuviosul Antonie cel Mare a zis despre dânsul: „Că frica lui Dumnezeu a făcut a petrece într-însul Duhul lui Dumnezeu”. Cuviosul Pimen a zis: „Trei lucruri am văzut la părintele Pamvo: postirea în toate zilele, tăcerea și lucrul mâinilor”.

Cuviosul Teodor Studitul, despre acest fericit părinte, dă mărturie în acest fel: „Pamvo să se fericească după vrednicie și cu lucrul și cu cuvântul, ca un înalt părinte”. Iar Socrat Scolasticul scrie despre dânsul: „Pamvo la începutul călugăriei sale, nefiind cărturar, s-a dus la unul dintre frați, care era învățător de carte, voind să învețe de la dânsul psalmii lui David. Când a auzit întâiul stih al psalmului 38, care zice: Zis-am că voi păzi căile mele, ca să nu greșesc cu limba mea..., n-a mai voit să asculte celelalte stihuri, ci s-a dus, zicând: „Acest stih singur îmi este destul, dacă voi învăța să-l împlinesc cu fapta”; deci n-a mai voit să se ducă la dascăl.

După șase luni, dascălul, văzându-l într-un loc, a zis către dânsul: „Pentru ce n-ai mai venit la mine?”. Pamvo a răspuns: „N-am învățat încă a săvârși acel stih cu fapta”. Trecând mulți ani după aceea, unul din părinți, cunoscut lui, l-a întrebat: „Frate, acum ai învățat stihul acela?”. Pamvo a răspuns: „L-am învățat 19 ani neîncetat și abia m-am deprins a face cu fapta ceea ce învață acel stih”. Cuviosul Pamvo, deși n-a fost cărturar de la început, dar după aceea, fiind înțelepțit de Dumnezeu, avea destulă înțelegere a dumnezeieștilor Scripturi – precum scrie Paladie despre dânsul –, încât multora le-a fost învățător.

Cuviosul Pamvo a petrecut trei ani de zile, rugându-se la Dumnezeu și zicând: „Să nu mă slăvești pe pământ!”. Și atât l-a slăvit Dumnezeu încât nu putea să se uite cineva la fața lui, de slava pe care o avea.

Ucenicii lui au fost cei patru frați slăviți în părțile Egiptului: Dioscor, Amonie, Evsevie și Eftimie, care se numeau „lungi” și care s-au pomenit și în viața Sfântului Ioan Gură de Aur. Dintre aceia, cel dintâi, Dioscor (Notă - Acest Dioscor a fost altul, care a trăit mai înainte cu anii, nu acela care a fost eretic și care a fost anatematizat de al IV-lea Sinod din toată lumea al Sfinților Părinți, ce s-a ținut în Calcedon în anul 451), a fost episcop al Ermopoliei, asemenea a fost ucenic al lui Pamvo și cinstitul Dracontie, care se pomenește în viața Cuviosului Ilarion cel Mare și care a fost episcop și mărturisitor al lui Hristos, pătimind izgonire de la arieni. Unor ucenici ca aceștia a fost Pamvo învățător.

Cuviosul Pamvo, între alte multe și mari fapte bune, avea și aceasta, ca să treacă cu vederea aurul și argintul. Când Sfânta Melania Romana și-a împărțit pentru Hristos toată averea sa la cei ce aveau trebuință, a ajuns în Alexandria. Auzind despre Cuviosul Pamvo, s-a dus la dânsul în pustie cu preotul Isidor, primitorul de străini al alexandrenilor, aducând cu sine trei sute de litre de argint. Deci, ea l-a rugat să-și ia din argintul adus cât va voi. Dar el nici nu s-a uitat spre acel argint și nici din lucrul mâinilor n-a încetat, pentru că împletea o rogojină, decât numai a răspuns către dânsa, grăind: „Domnul să-ți răsplătească ție după osârdia pe care o ai către Dânsul”. Supărându-l ea cu rugămințile ei de a lua ceva, cuviosul a grăit către fratele, care îl slujea: „Să iei ceea ce-ți va da și să duci să împarți la frații care sunt în Liva și prin insule, deoarece sunt foarte lipsiți, fiind pământul neroditor. Iar la mănăstirile care sunt în Egipt să nu dai nimic, căci pământul lor are îndestulare și pot să se hrănească din osteneala lor”.

Fericita Melania a adus tot argintul și l-a dat în mâinile fratelui acela să-l împartă; apoi a zis către Cuviosul Pamvo: „Părinte, să știi că argintul ce îți dau este trei sute de litri”. El a răspuns: „O, fiică, Dumnezeu nu are trebuință să știe cât argint ai adus, pentru că Cel ce măsoară pământul cu palma și pune munții cu măsura, au nu știe măsura argintului tău? Dacă mi l-ai fi adus mie, cu dreptate mi-ai fi spus măsura argintului ce mi-ai dat; dar de vreme ce îl dai lui Dumnezeu, care n-a defăimat nici pe cei doi bani ai văduvei, ci i-a primit mai bine decât multe bogății, de aceea taci și nu trâmbița înaintea ta”.

Cuviosul Pamvo l-a trimis odată pe ucenicul său ca să vândă rucodelia sa. Stând 16 zile în cetate, noaptea dormea în tinda bisericii Sfântului Apostol Marcu; și, văzând slujba Bisericii și învățând și câteva tropare, s-a întors la bătrânul. Deci i-a zis lui bătrânul: „Te văd, fiule, tulburat. Nu cumva vreo ispită ți s-a întâmplat în cetate?”. Răspuns-a fratele: „Cu adevărat, părinte, întru lenevire cheltuim zilele noastre în pustia aceasta și nici canoane, nici tropare nu cântăm. Mergând în Alexandria, am văzut pe cei din biserică cum cântă și m-am întristat că nu cântăm și noi canoanele și troparele”. I-a zis lui bătrânul: „Amar nouă, fiule, că au ajuns zilele în care vor lăsa călugării hrana cea tare, cea zisă prin Sfântul Duh, și vor urma cântărilor și glasurilor, căci, ce umilință și ce lacrimi se nasc din tropare când stă cineva în chilie sau în biserică și își înalță glasul său ca neputincioșii? Că, dacă înaintea lui Dumnezeu stăm, suntem datori să stăm cu multă umilință și nu cu răspândire; că n-au ieșit călugării în pustie ca să stea înaintea lui Dumnezeu și să se răspândească și să cânte cântări, să pună glasurile la rânduială cu meșteșug, ci suntem datori, cu frica lui Dumnezeu și cu cutremur, cu lacrimi și suspine, cu glas evlavios, umilit, măsurat și smerit, să aducem Domnului rugăciune.

Că iată zic ție, fiule, vor veni zile când vor strica (răstălmăci) creștinii cărțile Sfintelor Evanghelii și ale Sfinților Apostoli și ale dumnezeieștilor Proroci, ștergând Sfintele Scripturi și scriind tropare și cuvinte elinești. Și se va revărsa mintea la acestea, iar de la acelea se va depărta. Pentru aceasta părinții noștri au zis: «Cei ce sunt în pustia aceasta, să nu scrie viețile și cuvintele părinților pe pergament, ci pe hârtie, că va să șteargă neamul cel de pe urmă viețile părinților și să scrie după voia lor, fiindcă mare este necazul ce va să vină»”.

Și a continuat bătrânul: „În astfel de vremuri se va răci dragostea multora și va fi necaz mult. Năpădirile păgânilor și pornirile popoarelor, neastâmpărul împăraților, desfătarea preoților, lenevirea călugărilor. Vor fi egumeni nebăgînd seamă de mântuirea lor și a turmei, osârdnici toți și silitori la mese și gâlcevitori; leneși la rugăciune și la clevetiri osârdnici, gata a osândi viețile bătrânilor și cuvintele lor, nici urmându-le, nici auzindu-le, ci mai vârtos ocărându-le și zicând: „De am fi fost noi în zilele lor, ne-am fi nevoit și noi”. Iar episcopii în zilele acelea se vor sfii de fețele celor puternici, judecând judecăți cu daruri, nepărtinind pe cel sărac la judecată, necăjind pe văduve și pe sărmani neajutându-i. Încă și în popor va intra necredință, erezie, curvie, urâciune, vrajbă, zavistie, întărâtări, furtișaguri și beție”. Și a întrebat fratele: „Și ce va face cineva în vremile și anii aceia?”. Răspuns-a bătrânul: „Fiule, în acele zile, cel ce-și mântuiește sufletul său, mare se va chema în Împărăția Cerurilor”.

Au venit odată patru pustnici la Cuviosul Pamvo, purtând piei. Și au vestit fiecare fapta cea bună a celuilalt, nefiind acela de față. Unul postea mult, cel de al doilea era neagonisitor și cel de al treilea a câștigat multă dragoste. Se spunea încă și de cel de al patrulea că 22 de ani avea de când era sub ascultarea unui bătrân. Le-a răspuns lor Cuviosul: „Vă zic vouă că fapta cea bună a acestuia este mai mare, căci fiecare dintre voi, fapta bună pe care a câștigat-o, cu voia sa a agonisit-o; iar acesta, tăindu-și voia, voia altuia o face. Căci acest fel de bărbați sunt mărturisitori, dacă până la moarte se vor păzi așa”.

Odată, a venit la acest Cuvios Pamvo părintele Pior și a adus cu sine partea sa de pâine uscată. Pamvo l-a întrebat: „Părinte, pentru ce ai adus pâine cu tine?”. Pior a răspuns: „Ca să nu te împovărez, adică să nu împuținez pâinea ta, ci s-o mănânc pe a mea”. După câteva zile, ducându-se și Cuviosul Pamvo la părintele Pior, a luat asemenea cu sine o parte uscată din pâinea sa și a înmuiat-o în apă. Pior, văzând, a zis: „Părinte, pentru ce ai adus pâinea înmuiată în apă?”. Pamvo a răspuns: „Ca să nu te împovărez, nu numai cu pâinea, dar nici cu apa”.

Într-o vreme oarecare Sfântul Atanasie, Episcopul Alexandriei, l-a rugat pe părintele Pamvo să vină la dânsul în eparhie. Deci, pogorându-se, a văzut o femeie ușuratică; era foarte împodobită spre ademenirea oamenilor. Dar starețul, văzând-o astfel, a început a plânge. Frații l-au întrebat: „Părinte, pentru ce plângi?”. El a răspuns: „Plâng pentru două pricini: una, pentru pierderea sufletului acestei femei, iar alta, pentru nesârguința mea către sufletul meu, precum are femeia aceea grijă pentru trupul său. Pentru ca să fie plăcută oamenilor, s-a împodobit atâta, iar eu nu mă îngrijesc să-mi împodobesc sufletul, ca să fie plăcut lui Dumnezeu”.

Odată, Cuviosul Pamvo, umblând prin părțile Egiptului cu câțiva frați, a văzut niște mireni șezând, nebăgând de seamă călugării care treceau. El a zis către acei mireni: „Sculați-vă și vă plecați călugărilor, ca să fiți binecuvîntați de dânșii; pentru că aceștia vorbesc adesea cu Dumnezeu și gura lor este sfântă!”.

Cuviosul Pamvo, fiind plin totdeauna de umilință, nu râdea, nici nu zâmbea vreodată. Într-o zi diavolii, voind să-l facă să râdă, au legat o pană cu o funie și o trăgeau înaintea ochilor lui, ca pe o bârnă, și certându-se unii cu alții, strigau: „Ajutați! Ajutați!”. Părintele Pamvo, văzând aceea a râs, iar diavolii au început a dănțui, strigând: „Ha, ha! Pamvo a râs!”. El le-a răspuns, grăind: „N-am râs, ci am batjocorit neputința voastră; că sunteți atâția și nu puteți să duceți o pană”. Atunci diavolii, umplându-se de rușine, au fugit.

Ucenicii lui ne spuneau despre dânsul și aceasta, că era foarte păzit în vorbire și cu multă socoteală în răspunsuri. Când îl întreba cineva din dumnezeiasca Scriptură, sau despre vreun lucru oarecare, nu răspundea îndată; ci mai întâi socotea în sine cu multă tăcere și zicea de multe ori: „N-am aflat ce să răspund împotriva întrebării acesteia”. Dar abia după trei zile, sau după trei săptămîni, iar uneori abia după trei luni, dădea răspuns la întrebare. Răspunsul lui era adevărat și foarte folositor, căci îi venea de la înțelegerea ce o avea din darul lui Dumnezeu; pentru aceea toți primeau din gura lui cuvântul cu frică, pentru că Dumnezeu grăia prin gura lui.

În zilele acestui cuvios părinte, în părțile acelea ale Egiptului erau doi frați de un pântece, Paisie și Isaia. Ei erau fii de părinți bogați, pentru că tatăl lor fusese neguțător slăvit, care umblase cu neguțătoria cea de mult preț până în Spania. Amândoi acei frați, după moartea părinților lor, împărțind între ei averea cea multă, care le rămăsese lor, au zis unul către altul: „O, frate, ce fel de viață să ne alegem noi? De vom fi neguțători, ca și tatăl nostru, apoi cine știe cui vor rămâne ostenelile noastre. Și încă va trebui să ne temem, ca să nu cădem în oarecare primejdii sau în tâlhării sau în înecarea mării. Deci, să ne alegem viața călugărească, ca și averile părintești să le punem în vistieria cerească și sufletele noastre să nu le pierdem”.

Astfel, amândoi sfătuindu-se, s-au lepădat de lume. Drept aceea, unul împărțind îndată partea sa la săraci, biserici și mânăstiri, s-a dus în pustie. El a căutat să învețe un meșteșug, ca să lucreze ceva și să poată să se hrănească din osteneala mâinilor sale. Deci viețuia singur întru Dumnezeu, silindu-se la postire și la rugăciune. Iar celălalt, zidindu-și o mânăstire mică, nu departe de locuințele mirenești, și primind puțini frați la sine, se nevoia cu iubirea de străini și cu hrănirea săracilor. Căci, zidind o casă primitoare de străini, pe toți cei ce veneau la dânsul îi odihnea, și slujea bolnavilor cu toată osârdia. În zilele de sâmbătă și Duminică, punea câte două, trei și patru mese pentru cei săraci. Astfel amândoi acei frați, trăind câțiva ani, s-au mutat către Domnul.

După sfârșitul lor, a fost între frați o duhovnicească cercare și iscodire pentru acei frați. Unii lăudau mai mult pe cel ce și-a împărțit averea și s-a dus la liniște în pustie; iar alții cinsteau mai mult pe celălalt, care, din averile sale, a slujit străinilor, săracilor și bolnavilor. Din această pricină, frații, neînvoindu-se între ei câtăva vreme, au mers să întrebe despre aceasta pe Cuviosul Pamvo; fiindcă voiau să știe, a cărui viață din acei doi frați este mai plăcută lui Dumnezeu și care dintr-înșii a câștigat mai multă răsplătire.

Cuviosul Pamvo, auzind întrebarea lor, le-a răspuns: „Amândoi sunt desăvârșit plăcuți înaintea lui Dumnezeu, pentru că primitorul de străini s-a asemănat dreptului Avraam, iar pustnicul, Sfântului Proroc Ilie; deci, amândoi au bineplăcut lui Dumnezeu!”. Dar frații încă nu se învoiau, ci vorbeau între ei cu împotrivire, unii fericind mai mult pe pustnic, și ziceau: „Acela a împlinit porunca Evangheliei: Vindeți averile tale și dă-le săracilor..., căci, făcând astfel și luându-și crucea, a urmat lui Hristos, petrecând în toate zilele în foame și în sete. Iar celălalt, primitorul de străini din averile sale, deși slujea săracilor, însă și el însuși avea răcorire, mâncând și bând cu străinii și gustând cu bolnavii”.

Iar ceilalți ziceau: „Și primitorul de străini a împlinit cuvântul lui Hristos, Care a zis în Evanghelie: N-am venit ca să-mi slujească Mie, ci ca să le slujesc Eu lor...; căci a slujit la mulți ieșind în toate zilele în calea poporului, căutând străini, săraci, bolnavi, nevoiași și aducându-i în casa sa îi îndestula cu de toate. Dacă pentru un pahar de apă rece, care se dă celui însetat, este făgăduită plată de la Dumnezeu, apoi cât de mare plată va avea fratele acela, care a primit stăini, a îndestulat numeroși flămânzi și însetați și a slujit tuturor bolnavilor?”.

Cuviosul Pamvo, văzând neînțelegerea dintre frați, le-a zis: „Fraților, îngăduiți-mi puțin, până voi câștiga adeverire de la Dumnezeu și după aceea vă voi spune!”. Trecând câteva zile, frații iarăși au venit la dânsul, voind să afle răspuns la întrebarea lor. Starețul le-a zis: „Vă grăiesc înaintea lui Dumnezeu, că pe acei doi frați, Paisie și Isaia, i-am văzut stând împreună în Rai”. Toți frații, auzind aceasta, s-au mângâiat și au lăudat pe Dumnezeu.

Din acea descoperire a cuviosului, care i s-a făcut pentru cei doi frați, era arătat tuturor cât de mare dar avea el de la Dumnezeu; căci mai înainte de sfârșitul său, s-a învrednicit a avea bunătățile Raiului și din vederea acelora, și mai ales din darul lui Dumnezeu ce-l avea într-însul, s-a făcut asemenea cu viețuitorii. El trăind încă între oameni în chip stricăcios, de acum chipul nestricăciunii Raiului îl arăta în fața sa, fiind luminat nu numai cu sufletul, dar și cu trupul. Fața lui strălucea cu slavă, ca altădată fața Sfântului Proroc Moise, despre care lucru se scrie în Pateric astfel: „Cuviosul Pamvo a petrecut trei ani, rugându-se lui Dumnezeu și zicând: «Doamne, mă rog Ție, să nu mă preamărești pe mine pe pământ!»”. Dar Dumnezeu Care preamărește pe plăcuții Săi, atât l-a preamărit, încât frații nu puteau să privească la fața lui, de slava pe care o avea. Astfel sfântul a fost preamărit în trup pe pământ, mai înainte de preamărirea sa cea din ceruri.

Când s-a apropiat de fericitul său sfârșit, după șaptezeci de ani ai vieții sale, a zis către frații care stăteau împrejurul lui: „De când m-am sălășluit în această pustie și am zidit chilia în care m-am așezat, n-am petrecut nicio zi în care să nu fi lucrat ceva cu mâinile, până când oboseam. Nici nu-mi aduc aminte ca să fi mâncat cândva în zadar pâine dată de cineva; ci mâncăm pâinea pe care eu singur o aveam din osteneala mâinilor mele. Din gura mea n-a ieșit vreun cuvânt, de care să mă rușinez în ceasul acesta sau să mă căiesc. Acum mă duc la Dumnezeu, așa ca, cel ce nici n-am început a viețui cu plăcere dumnezeiască și călugărească”. Zicând aceasta, și-a dat cinstitul și sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, neavând niciun fel de durere trupească.

Așa a fost viața și sfârșitul acestui plăcut al lui Dumnezeu, ale cărui sfinte rugăciuni să ne ajute și nouă păcătoșilor a ne povățui la viața cea plăcută lui Dumnezeu, ca să câștigăm din milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Notă: Viața acestui cuvios este adunată de la diferiți scriitori: din Lavsaiconul lui Paladie, cap. 10, din cartea lui Rufin preotul, Despre vorbirile părintești, din cartea lui Eraclid, Raiul, cap. 1, de la Socrat scolasticul, cartea IV, cap. 18, și din Patericul Egiptean.