Sfântul Zotic s-a născut la Roma cea veche. Era de neam cinstit și strălucit. De mic și-a însușit toată știința vremii. Fiind om învățat, a fost dus din Roma în Constantinopol de marele între împărați Constantin și cinstit cu dregătoria de magistru.

O dată cu el au venit în Constantinopol și alți oameni de frunte din Roma: magistrianul carelor, Paulin, nepotul lui, Olimvrie, Vir, Sever, Marian, Antim, Uvrichie, Isidor, Calistrat, Florentie, Euvul, Samson, Studie și dumnezeiescul acesta Zotic. Numele acestor înalți dregători le poartă până astăzi sfintele locașuri zidite de ei.

Se spune că în vremea aceea a bântuit în Constantinopol lepra. Împăratul a dat poruncă să fie aruncați în adâncul mării toți cei îmbolnăviți de lepră. Zotic, acest cinstit bărbat, n-a vrut să vadă sau să audă de așa ceva, ci, înflăcărat de dor dumnezeiesc, s-a dus la împărat și i-a spus: „Să dea împăratul robului său aur mult ca să cumpere mărgăritare, pietre prețioase și strălucitoare spre mărirea și cinstea împărăției lui, pentru că robul lui este cunoscător în astfel de lucruri!".

Împăratul a poruncit îndată să i se dea aur. Iar bărbatul acela, iubitor de Dumnezeu, și preaiscusit lucrător al lui Dumnezeu a luat aurul și a plecat plin de veselie. Cu aurul izbăvea de la înec pe toți aceia pe care prefectul orașului îi dădea călăilor să-i omoare. Le dădea preț bun pentru ei și-i ducea pe leproși, dincolo de Constantinopol, într-un munte numit pe vremea aceea Eleon. Acolo Zotic făcuse niște colibe și în ele adăpostea pe leproși. Neguțătoria aceasta cu câștig dumnezeiesc n-a rămas tăinuită. Că leproșii erau mulți, iar sfântul le ducea în fiecare zi hrană din belșug. Mulți se temeau că aceasta putea aduce foamete mare în oraș.

După moartea marelui și pururea pomenitului împărat Constantin a luat toată împărăția Constantie, fiul lui. Acest împărat nu era ortodox, ci arian, și a supus pe mulți binecredincioși la felurite chinuri. Îl ura pe Sfântul Zotic, pentru că era ortodox, dar se sfia să-i facă, fără pricină, vreun rău, pentru dragostea ce-i purtase tatăl său, Sfântul Constantin. Totuși a găsit o bună pricină ca să-l piardă. L-a învinuit că aduce lepra în oraș. Între timp s-a întâmplat de s-a îmbolnăvit de lepră și fata împăratului. Chiar tatăl ei a dat-o prefectului să fie aruncată în mare. Dar Sfântul Zotic a dat, ca de obicei, călăilor bani, a răscumpărat copila și a dus-o printre ceilalți leproși.

Cu îngăduința lui Dumnezeu, foametea așteptată a venit în Constantinopol. Orașul ducea lipsă de cele de trebuință pentru hrană. Împăratul a căutat să afle pricina lipsei și a foametei. Clevetitorii și dușmanii adevărului au găsit acum prilejul să hulească pe sfânt. Au spus împăratului că Zotic e pricina foametei, pentru că ducea mâncare cu nemiluita leproșilor care erau mulți la număr.

Când împăratul a auzit asta și-a stăpânit puțin mânia, și pentru că se sfia de sfânt și pentru că nu primise încă mărgăritarele și pietrele prețioase. Înduplecat însă de oamenii rău voitori, a poruncit să-l prindă. Când sfântul a aflat că e vorba să-l prindă, s-a dus pe ascuns la palatul împărătesc și s-a înfățișat împăratului.

Împăratul în batjocura i-a spus: „A venit, magistre, corabia care trebuie să aducă mărgăritarele și pietrele prețioase?". „Vino, împărate, dacă vrei, cu robul tău", a răspuns sfântul, „să o vezi!".

Împăratul n-a zăbovit deloc și a plecat. Fericitul Zotic, însă, s-a dus mai înainte în Muntele Eleon, a poruncit să iasă din colibe frații cei întru Hristos împreună cu fiica împăratului, cu făclii în mâini, întru întâmpinarea împăratului.

Când împăratul a ajuns acolo și a văzut pe leproși s-a mirat de mulțimea lor, și a zis: „Cine sunt aceștia?". „Aceștia, stăpâne", a răspuns sfântul, arătându-i cu degetul, „sunt pietrele prețioase și mărgăritarele cele sclipitoare, pe care le-am cumpărat în neguțătoria mea!".

Împăratul a socotit aceasta ca o bătaie de joc. S-a aprins de mânie și a poruncit să-l lege pe Sfântul Zotic de catâri sălbatici și să-i gonească fără milă, ca să-i curme cu silnicie viața, rupându-i mădularele bucățică cu bucățică pe pietrele de acolo. Porunca s-a îndeplinit îndată. Împăratul era de față și se uita. Catârii, împunși cu țepușe de călăi, au târât în fugă năpraznică pe sfânt din vârful dealului până în vale. Mădularele lui s-au împrăștiat ici și colo, iar ochii i-au ieșit din cap. În locul în care s-au petrecut acestea a ieșit îndată un izvor cu apă curată și bună de băut, care tămăduiește toată boala și toată neputința, spre lauda, slava și cinstea iubitorului de oameni Dumnezeu și a slujitorului Său. Fericitul și-a dat sufletul pe când era târât de catâri. Atunci îndată catârii au rămas nemișcați, deși erau biciuiți amarnic de călăi. Și catârii, cu voce omenească, în auzul tuturor, au făcut de ocară cruzimea și nebunia împăratului, numindu-l orb și nesimțit. Despre cuvios au spus să fie îngropat chiar în locul acela.

Când împăratul a văzut și a auzit aceasta s-a umplut de uimire. Se ruga lui Dumnezeu, cu lacrimi, cu suspine și cu inima zdrobită, să aibă milă de el. Striga că din neștiință a făcut cele ce a făcut. Și îndată a poruncit să se îngroape trupul mucenicului cu multă grijă și cu deosebită cinste. A mai poruncit împăratul ca în mare grabă să se ridice pentru leproși, cu bani împărătești, o clădire mare cu foarte multe curți și acareturi, căreia i-a închinat veniturile multor moșii.

Iar Sfântul Zotic, de atunci și până azi, prin harul lui Dumnezeu cel iubitor de oameni, nu contenește să facă nenumărate minuni.