Sfântul Chiril, născându-se din părinți dreptcredincioși și crescând întru dreapta credință, s-a făcut monah pe vremea marelui Constantin (306-337). După aceea, în vremea împărăției fiului său Constanțiu (337-361), fericitul Maxim, arhiepiscopul Ierusalimului (333-350), ducându-se din viața aceasta la viața cea fără de moarte, Sfântul Chiril s-a ridicat în locul lui la scaun și s-a arătat iscusit apărător al apostoleștilor dogme, cu râvnă biruind eresurile lui Arie, ale lui Macedonie și ale lui Manent. Pentru aceasta era urât de arhiereii eretici, precum și de Acachie, arhiepiscopul Cezareei Palestinei, de la care mai pe urmă a suferit și izgonire.

În zilele acestui preasfințit arhiepiscop Chiril s-a făcut în Ierusalim un semn minunat pe cer, în ceasul al treilea din ziua a cincizecea, adică arătarea cinstitei Cruci care, strălucind deasupra Golgotei mai mult decât soarele, s-a întins foarte mult și a ajuns până la muntele Eleonului. Pentru acea minune Sfântul Chiril a înștiințat prin scris pe împăratul Constanțiu, sfătuindu-l spre dreapta credință. Căci acel împărat, abătându-se din calea dreptei credințe, a căzut în credința cea rea a lui Arie și ajuta ereticilor, iar celor dreptcredincioși le făcea rău. Cel mai sus pomenit Acachie, având în ajutor pe împăratul, s-a sculat pentru două pricini împotriva Sfântului Chiril. Întâi, pentru că eresul era mustrat de sfântul, iar al doilea, fiindcă nu voia Chiril să se supună lui. Căci, într-acele vremi, Ierusalimul fiind pustiit și micșorat de necredincioșii împărați și scaunul arhiepiscopiei Ierusalimului era foarte înjosit sub stăpânirea mitropolitului Cezareei Palestinei.

Deci preasfințitul Chiril, văzând că Acachie, mitropolitul Cezareei, este socotit eretic și de sinodul local al Sfinților Părinți din Sardica, mai înainte biruit, și nu după canoanele bisericești, ci după împărăteasca stăpânire ținea rânduiala Mitropoliei, nu voia să se supună aceluia, ci încă și mustra răutatea lui, de vreme ce mai mult ca muncitorii, decât ca păstorii, își ținea scaunul.

Despărțindu-se Sfântul Chiril de Mitropolia Cezareei, voia ca scaunul Ierusalimului să fie înaintea celui al Cezareei, ca cel dintâi, de vreme ce Biserica Ierusalimului era maică a tuturor Bisericilor. Și, pe lângă aceasta, soborul din Sardica care a biruit pe Acachie, a dat începătoria în mâna fericitului Maxim, arhiepiscopul Ierusalimului, care a fost mai înainte de Sfântul Chiril. Deci Acachie, umplându-se de mânia răutății, a găsit asupra lui o pricină ca aceasta: S-a întâmplat în Ierusalim un an de mare foamete, încât alerga tot poporul la preasfințitul Chiril, fericitul arhiepiscop, cerând de la dânsul hrană, în nevoia cea de foamete ce venise asupra lor. Iar el, fiind milostiv, și-a cheltuit toate ale sale, spre hrănirea lor. Dar, de vreme ce s-a lungit acea foamete și nu era cu ce să hrănească pe oamenii care se topeau de foame, a început sfântul a vinde lucrurile bisericești, aurul, argintul și cele mai scumpe perdele. Cu acel preț cumpărând grâu, îl împărțea la popor. Și s-a auzit atunci vestea că o femeie s-ar fi văzut umblând prin cetate, într-o sfințită îmbrăcăminte bisericească, și jucând, după obiceiul petrecerilor sale. Întrebând-o de unde a luat acea sfințită îmbrăcăminte, ea a zis: „Am cumpărat-o din târg, de la cutare neguțător”, spunând numele. Iar întrebând pe neguțător, acesta a spus: „Arhiepiscopul mi-a dat-o s-o vând”.

Acele lucruri, dacă au fost adevărate ori nu, nu se pot dovedi însă acea veste a ajuns la mitropolitul Acachie. Deci acela, aflând-o ca o pricină binecuvântată, a adunat sinodul său și pe fericitul Chiril, ca pe cel ce vinde cele sfinte spre necinstire și batjocură, l-au judecat a fi vrednic de izgonire. Deci, câștigând putere de la cei de același eres, a scos ereticul pe cel dreptcredincios, cel fără de canoane, pe Sfântul Chiril, arhiereul cel cu canoane, de pe scaunul lui și cu sila l-a izgonit din hotarele Ierusalimului.

Sfântul Chiril s-a dus în Antiohia, după aceea în Tars, la fericitul Silvan, episcopul, și petrecea la dânsul. Pe acesta, văzându-l greșind puțin în unele dogme ale credinței, l-a îndreptat și desăvârșit l-a povățuit la dreapta credință. De acest lucru auzind Acachie, a scris lui Silvan, înștiințându-l despre lepădarea lui Chiril, ca să-l izgonească de la sine sau să nu-l lase a lucra cele sfințite. Dar Silvan nu ascultă pe Acachie, pentru că îl știa pe Sfântul Chiril bărbat dreptcredincios, sfânt și învățător, izgonit fără de vină, din răutate și zavistie, și de ale cărui învățături toată mulțimea dreptcredincioșilor se ținea foarte bine.

După aceea, făcându-se sinod local în Seleucia, unde se adunaseră o sută cincizeci de episcopi, Acachie susținea să nu se înceapă sinodul, până ce mai întâi nu va fi izgonit Chiril din sinod, ca un lepădat. La aceasta neînvoindu-se mulți episcopi, Acachie s-a despărțit de ei și s-a dus la Constantinopol, la Eudoxie, patriarhul arian, și la împăratul Constanțiu și clevetea asupra episcopilor care se adunaseră în Seleucia, numind acel sinod local adunare de oameni pierzători, care nu spre folos, ci spre vătămarea bisericească s-ar fi adunat. Și mai vârtos a pornit pe împăratul spre mânie împotriva Sfântului Chiril, zicând că un veșmânt mai scump, țesut cu aur - pe care fericitul întru pomenire, marele Constantin, îl dăduse lui Macarie, arhiepiscopul Ierusalimului (314-333) ca să se îmbrace cu el când săvârșește taina Botezului -, Chiril l-a vândut în târg și a ajuns la un om care face jocuri în priveliște. Deci împăratul, mâniindu-se, a condamnat pe Sfântul Chiril la surghiun.

După câtăva vreme, murind împăratul Constanțiu, a luat împărăția Iulian Paravatul (361-363), care la început s-a prefăcut dreptcredincios și bun. Căci toate judecățile lui Constanțiu stricându-le, eliberă de la surghiun pe toți episcopii cei dreptcredincioși care se izgoniseră de Constanțiu. Atunci și Sfântul Chiril, fiind întors de la pedeapsă, iarăși și-a luat scaunul său. Iar după ce Iulian s-a întărit la împărăție, s-a lepădat de Hristos și a dăruit iudeilor mare libertate, poruncindu-le acelora ca în Ierusalim, în locul bisericii lui Solomon, să-și zidească biserică nouă, ajutându-le cu dăjdiile poporului care se dau împăratului.

Începându-se lucrul acela de Dumnezeu urât, Sfântul Chiril ca un prooroc grăia către ai săi, că se vor împlini cu adevărat cuvintele lui Hristos, căci nu va rămâne piatră pe piatră. Ba încă se ruga Stăpânului Hristos ca să nu lase pe vrăjmașii Săi să ducă la săvârșire lucrul început și degrabă să le curme izvodirea lor și să le strice sfatul. Și a auzit Domnul rugăciunea robului Său, iar prooroceștile lui cuvinte cele grăite le-a adus la împlinire fără de zăbavă. Pentru că într-o noapte s-a făcut mare cutremur de pământ și a surpat temelia, dar nu numai acele pietre pe care atunci iudeii le puseseră, ci și cele mai de demult, pe care cândva Solomon le întemeiase, împreună cu cealaltă nouă zidire; și ca pe niște praf le-a vânturat de la locul acela, cu dumnezeiasca putere cea nevăzută.

După ce s-a făcut ziuă, mulți s-au adunat acolo, mirându-se de minunea ce se făcuse. Apoi, gândind iudeii să se apuce de lucrul acela, deodată a căzut foc din cer și a ars toate uneltele cele de lucru și frică mare a cuprins pe toți iudeii. Iar în noaptea urmă-toare semnul Sfintei Cruci s-a arătat pe hainele iudeilor, care nicidecum nu puteau să se șteargă sau să se spele. După acea minune, Sfântul Chiril, a cărui proorocie s-a împlinit, a fost izgonit iarăși din scaun. După dânsul, precum se pare, Chiriac a ocupat scaunul sfântului, care mai înainte, în iudaism, se numea Iuda și care a arătat cinstita Cruce Sfintei împărătese Elena; iar din Sfântul Botez s-a numit Chiriac.

Deci, după izgonirea Sfântului Chiril, puțină vreme ocupând scaunul Ierusalimului, a pătimit pentru Hristos de la Iulian călcătorul de lege, precum se scrie despre dânsul în 28 de zile ale lui octombrie. Iar după ce a pierit cel fărădelege, Sfântul Chiril iarăși și-a primit scaunul său. Apoi, după câtăva vreme, arienii iarăși întărindu-se pe vremea împărăției lui Valens (364-378), Sfântul Chiril a fost izgonit a treia oară pentru dreapta credință, pentru că foarte mult se împotrivea ereticilor, biruindu-i prin dreapta credință. Iar după ce a pierit rău Valens împăratul cel răucredincios, iar Teodosie cel Mare a primit după dânsul împărăția (379-395), Sfântul Chiril s-a întors la scaunul său cu cinste și a stat pe dânsul opt ani netulburat și, bine păstorind Biserica lui Hristos și lăsând scrieri folositoare Bisericii, s-a odihnit întru Domnul.