Sfinții Mucenici Flor și Lavru au fost frați după trup și după duh, pentru că au crezut în Hristos cu un suflet și Aceluia i-au plăcut prin fapte bune. Și erau cu meșteșugul săpători în piatră, sub niște sfinți bărbați învățători, anume Proclu și Maxim, de la care s-au învățat nu numai meșteșugul, ci și viața cea plăcută lui Dumnezeu a credinței creștine. Și mai întâi învățătorii lor au fost uciși pentru Hristos, apoi și ei, după învățătorii lor, trecând câtăva vreme, s-au făcut moștenitori ai cununii mucenicești, pătimind de la Lichion, ighemonul Iliricului. Începutul pătimirii lor a fost din niște pricini ca acestea:

Un oarecare stăpânitor al altei țări a rugat pe ighemonul Iliricului să-i trimită niște ziditori de piatră iscusiți, ca să zidească zeilor celor elinești o frumoasă capiște de piatră. Iar de vreme ce acești sfinți erau mult mai iscusiți decât alții în lucrul acela, Flor și Lavru au fost trimiși de ighemon la stăpânitorul acela. Și zidind ei capiștea după porunca aceluia, prețul pentru osteneală l-au împărțit săracilor, învățându-i pe ei sfânta credință cea în Hristos, iar ei înșiși petreceau în postiri, rugăciuni și osteneli, pentru că noaptea se rugau, iar ziua săvârșeau lucrul lor, primind puțină hrană, iar pe cei săraci și flămânzi îi hrăneau din destul.

Dar nu numai pe săracii aceia, ci și pe un popă elinesc l-au adus la credința lui Hristos, împreună cu fiul lui, pentru că într-una din zile, cioplind ei în piatră, un fiu al popii, copil tânăr, venind aproape de ei, sta privind și, deodată, din piatra aceea pe care o cioplea, sărind o bucățică, a lovit pe tânăr în ochi și, rănindu-l pe el, l-a vătămat. Deci răcnind acela, a venit tatăl lui, popa cel idolesc, și văzând fața copilului însângerată și ochiul sărit, și-a rupt hainele de jale și a început a ocări pe sfinții lucrători, apoi s-a repezit ca să-i bată pe dânșii, dar a fost oprit de alții care au fost acolo și care spuneau nevinovăția lucrătorilor, că singur tânărul a fost pricinuitor al primejdiei sale, de vreme ce, apropiindu-se de cei ce ciopleau, sta și se uita fără să se păzească. Iar sfinții plăcuți lui Dumnezeu, Flor și Lavru, mângâind pe popă, făgăduiau că au să tămăduiască degrabă ochiul copilului și au să-l facă să vadă ca întâi.

Deci au luat noaptea pe tânăr în casa lor și au început a-l învăța pe el cunoștința adevăratului Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, zicându-i: „De vei începe a crede din toată inima în Dumnezeul cel propovăduit de noi, apoi ochiul tău degrab se va tămădui”. Tânărul zicea: „Dacă ochiul meu va fi așa precum a fost întâi, voi crede și mă voi închina Dumnezeului vostru, căci cu adevărat se cade a crede mai vârtos în acel Dumnezeu care tămăduiește pe cei bolnavi și luminează orbii, decât în acei zei care, nu numai că nu tămăduiesc pe cei bolnavi, dar îmbolnăvesc și pe cei sănătoși”.

Și tânărul acela a povestit sfinților acest lucru: „Este între popii noștri un popă, anume Erm. Pe acela cu câțiva ani mai înainte, când voiau să-l pună în popie, l-au dus la capiștea lui Dia ca să pună mâna idolului pe capul lui Erm, pentru că așa este rânduiala punerii în popie, ca mâna idolului cea făcută la umere, mișcând-o din încheietură cu o funie de argint, alți popi o ridică deasupra, apoi o pogoară pe capul celui ce se pune. Și când au coborât acea mână pe capul lui Erm, din întâmplare a alunecat funia de argint din mâinile celor ce o țineau și, căzând mâna pe capul lui Erm, i-a jupuit cu unghiile toată fața lui, până la oase, iar dinții lui se văd până astăzi de departe, și nici un zeu nu i-a ajutat, ci mai vârtos spre mai rău i se sporește aceluia”. Acel tânăr după ce a spus aceasta, Flor și Lavru s-au sculat și au început a se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu pentru tămăduirea și luminarea nu numai a ochiului celui trupesc, ci și a ochilor sufletești ai acelui tânăr. Și după multe rugăciuni, când au însemnat ochiul lui cel bolnav cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a făcut acela sănătos desăvârșit și vedea bine ca și mai înainte. Deci nu numai acel tânăr tămăduit a crezut în Hristos, ci și tatăl lui, popa cel idolesc, care se numea Memertin. Acela s-a făcut de atunci, din slujitor drăcesc, rob al Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu fiul său.

După aceasta, în puține zile, sfinții lucrători Flor și Lavru, având ca ajutător la lucrare pe îngerul lui Dumnezeu, au sfârșit capiștea pe care o zideau și nu au lăsat-o ca locuință idolilor, ci au sfințit-o pe ea întru slava preasfântului nume al Domnului nostru Iisus Hristos; pentru că au pus în ea cinstita Cruce spre răsărit, adunând ca la 300 de frați săraci și au făcut cântare de toată noaptea, lăudând pe Hristos Dumnezeu. Atunci a venit de sus o lumină a slavei cerești celei negrăite și a umplut locașul acela de strălucire minunată. Iar după săvârșirea laudei celei de toată noaptea, toți au mers în locașul care era aproape și în care erau pregătiți idolii pentru noul locaș. Deci, legând cu brâiele lor de grumaji pe acei idoli, i-au târât pe pământ, bătându-i și sfărâmându-i în bucăți mici.

De toate acestea înștiințându-se boierul, a prins pe Sfinții Flor și Lavru și pe toți cei împreună cu dânșii, între care era și Memertin cu fiul său. Astfel pe toți cei ce erau cu sfinții i-a osândit la ardere, iar pe Sfinții Flor și Lavru, bătându-i cumplit, i-a trimis lui Lichion, ighemonul Iliricului. Iar acela, cercetând cele pentru dânșii și aflându-i nemișcați în credința creștinească, i-a aruncat într-un puț adânc și i-a astupat cu pământ. Iar după mulți ani, s-au găsit sfintele lor moaște, izvorând tămăduiri de toate bolile, și au fost aduse cu cinste în Constantinopol, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.