Patria Sfântului Vichentie era Spania. Din tinerețile sale s-a dat spre slujba lui Dumnezeu și se sârguia la dumnezeieștile cărți, învățând legea Domnului ziua și noaptea. El avea învățător înțelept și plin de fapte bune, pe fericitul Valerie, episcopul Augustopoliei. Acesta, văzând pe ucenicul său Vichentie, cu bună pricepere și alese purtări, l-a hirotonit diacon și l-a făcut propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu. Pentru că episcopul, deși era foarte iscusit în dumnezeieștile Scripturi, însă pentru că era peltic la limbă și nu avea deslușită grăire, pentru aceea a însărcinat pe diaconul său, fericitul Vichentie, care, fiind vrednic, înțelept și bine grăitor, învăța pe popor în biserică, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu. Iar diaconul Vichentie, luând de la episcopul său poruncă și binecuvântare, nu numai în biserică, ci și în tot locul unde se întâmpla să fie, învăța cu osârdie și povățuia pe calea mântuirii sufletele omenești.

În acea vreme a fost trimis în Spania de păgânul împărat Dioclețian, un judecător cu numele Datian, grec de neam, rău din fire și cumplit prigonitor și muncitor al creștinilor. Acest grec a fost trimis ca să omoare fără milă pe toți cei ce cheamă numele lui Hristos. Și venind într-o cetate cu numele Valentia, a vărsat mult sânge creștinesc, răpind ca un lup oile lui Hristos. Auzind de Valerie episcopul și de Vichentie diaconul, care erau în Augustopoli, a trimis după dânșii pe ostașii săi ca să-i aducă ferecați la dânsul spre judecată. Deci i-au prins pe amândoi și cu grele legături de fier fiind legați, i-au chinuit pe cale cu foamea și cu setea. Și de multe ori neputând să alerge iute pe lângă caii care fugeau foarte tare și de care erau legați, ei cădeau jos și îi târau pe drum ca pe niște lemne.

Ajungând la cetatea Valentia, îndată a poruncit muncitorul să-i arunce într-o temniță întunecoasă și umedă și să-i țină multe zile fără mâncare și fără băutură; însă Dumnezeu îi întărea pe dânșii cu darul Său, ca să nu slăbească și le dădea lor putere. Apoi, muncitorul temându-se ca să nu moară legați, căci atunci nu va avea către cine să-și arate îngrozirea, i-a scos înaintea sa și văzându-i neslăbiți de foame și de sete și de legăturile cele grele, ci sănătoși cu trupul și veseli la față, a zis către străjerii temniței: „Pentru ce le-ați dat mâncare și băutură, că iată cum s-au îngrășat”. Iar paznicul temniței se lepăda cu jurământ că nu le-a dat nimic.

Atunci muncitorul a început a vorbi aspru către episcop, socotind că dacă-l va înfricoșa cu iuțeala sa, și diaconul se va îngrozi. Însă n-a fost așa. Căci Domnul Cel ce surpă pe cei puternici de pe scaune și înalță pe cei smeriți, bine a voit că mândria îngâmfatului muncitor să se rușineze de cel mai tânăr și mai mic cu treaptă. Deci, Datian zicea către episcop astfel: „Pentru ce te împotrivești tu poruncii împăratului și nu te închini zeilor noștri, iar pe Hristos Îl slăvești?”. Dar episcopul răspundea blând, ca și când ar fi avut frică.

Sfântul Vichentie, fiind plin de Duhul Sfânt și aprins cu râvnă dumnezeiască, a zis către episcopul său: „Pentru ce, părinte, grăiești lui cu frică și pentru ce nu răspunzi cu îndrăzneală lătrării câinelui acestuia? Mărturisește cu glas tare puterea lui Hristos, mustră cu limba slobodă și biruiește nebunia acestui om viclean, care voiește a face război cu Dumnezeu, Făcătorul său, Care l-a ridicat la această vrednicie, iar cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu se sârguiește a o da diavolilor. Deci, se cuvine a călca până în sfârșit pe diavolul pe care de multe ori eu l-am izgonit din oameni cu numele lui Hristos. Se cuvine, zic, a zdrobi capul balaurului acestuia”.

Auzind acestea Datian și văzând că Sfântul Vichentie, diaconul, nu ține seama de puterea lui, a zis către cei ce stăteau înainte: „Duceți de aici pe episcop, căci eu voi vorbi cu acest tânăr diacon”. Iar către chinuitori a zis: „Gătiți toate uneltele de muncire ca să răspundem acestuia care cu cuvintele sale ne defaimă pe noi”. Deci, mai întâi a poruncit să lege pe sfântul de un stâlp și să strujească tot trupul lui cu unghii de fier. Și făcându-se aceasta, se uda tot pământul de sângele ce curgea șiroaie din trupul lui, încât și oasele se vedeau prin rănile cele adânci. Iar muncitorul îl batjocorea pe el zicând: „Ce zici acum Vichentie, nu vezi cu ce fel de munci este rănit trupul tău?”.

Sfântul a răspuns: „Ceea ce am poftit, aceea am și dobândit. Aceasta din tot sufletul am dorit și să mă crezi, o, judecătorule, că nici un lucru nu-mi este mai dorit decât a pătimi pentru Domnul meu. Nimeni nu mi-a făcut o binefacere că aceasta, decât tu; deși cu răutate o faci această, însă mie îmi faci bine muncindu-mă, căci cu cât îmi înmulțești muncile, pe atât îmi gătește Domnul meu răsplătire în cer. Prin aceste răni cumplite ca pe niște trepte mă sui către Dumnezeu, Care locuiește întru cele înalte. Iată, cu nădejdea spre Dânsul mă ating de cer; iată, porunca împăratului o defaim și râd de nebunia ta. Deci tu, nu înceta, ci te sârguiește mai mult a mă munci. Te rog fii mult mai cumplit asupra mea și poruncește slugilor tale să mă bată neîncetat, până când nu va mai rămânea carne pe mine. Iar eu, robul lui Hristos, Domnul meu, sunt gata a răbda toate pentru numele Lui”.

Auzind acestea tiranul, se rușina și striga slugilor ca mai mult să muncească și mai cumplit să chinuiască pe pătimitorul lui Hristos. Și când a văzut că slugile contenesc, s-a sculat singur și a început a le bate. Sfântul râzând de mânia lui, a zis: „Ce faci judecătorule, pentru ce bați slugile tale? Ele mă muncesc iar tu te răzbuni asupra lor pentru mine?”. Cu aceste cuvinte ale mucenicului și cu răbdarea lui cea nebiruită rănindu-se Datian ca și cu niște săgeți, se tulbura de mânie și scrâșnea din dinți, încât era palid la față și tremura. Apoi a început a vorbi cu blândețe către slugi: „Ce este aceasta, slugile mele credincioase, că acest făcător de rele nu simte mâinile voastre și nu bagă în seamă muncile, ba chiar râde de voi, de care n-a râs nimeni niciodată? Dar oare puțini erau tâlharii și făcătorii de rele și ucigașii de părinți, și fermecătorii, pe care voi cu mâinile voastre cele tari i-ați muncit până la moarte și nici unul n-a fost astfel, precum este acesta, care, fiind în mâinile voastre, fără de rușine își bate joc de mine și de voi? Deci, să nu răbdați rușinea aceasta, ci porniți toată mânia voastră și-l răniți tare”.

Sfântul Vichentie, batjocorind și mai tare neputința lor, a zis: „Nu te rog, tiranule, să încetezi de a mă munci, ci ca să-mi dai mai mari munci, pentru că mai mare este puterea lui Hristos Care îmi ajută, decât puterea ta care mă muncește. Și nu voi înceta de a mărturisi și de a preamări pe Iisus Hristos, Unul adevăratul Dumnezeu. O, de L-ai fi cunoscut și tu pe Dumnezeul Acela, ai vedea puterea cea mare ce se săvârșește întru mine, neputinciosul, și pe care tu, cu toate slugile tale nu poți s-o biruiești; ci văzând, nu vezi, și auzind, nu înțelegi și nu încetezi a face voia diavolului, spre pierderea sufletului tău”.

Judecătorul, neputând spori nimic cu muncile, pentru că, deși străbătuse fiarele cele ascuțite prin încheieturile și oasele mucenicului până la cele dinlăuntru, el tot nebiruit se arăta, atunci s-a gândit că să-l aducă prin vicleșug la păgânătatea sa. Deci, a început a vorbi către dânsul astfel: „Miluiește tinerețele tale, Vichentie, și nu dori ca să se smulgă floarea vieții tale mai înainte de vreme. Nu-ți tăia șirul anilor vieții tale, cruță-te pe ține singur și te supune nouă, ca să nu pieri până în sfârșit; că mi-e milă de tine și aș fi voit a te vedea nu în necinste și nu în munci, ci în cinste și slavă, pentru că mare vrednicie ți-aș fi dat ție dacă m-ai fi ascultat pe mine”. Sfântul Vichentie a răspuns: „Mai urâtă îmi este blândețea ta cea vicleană, decât mânia ta cea de fiară; eu de munci nu mă tem dar de cuvintele tale cele înșelătoare mă înfricoșez. Încetează dar cu vicleșugul cel vătămător de suflet și toate chinurile întoarce-le asupra mea și fără milostivire muncește-mă, ca să cunoști puterea lui Hristos ce se sălășluiește în cei ce-L iubesc”.

Pentru aceste cuvinte ale mucenicului, mâniindu-se mai mult muncitorul, a poruncit să-l pironească pe cruce și să strujească toate mădularele și încheieturile trupului cu diferite munci. Și când slugile împlineau porunca muncitorului, răstignindu-l, bătându-l și fiare arse punând pe rănile lui, mucenicul lui Hristos a căzut de pe cruce la pământ, iar slugilor părîndu-li-se că sfântul a murit, l-au luat vrând să-l ducă de acolo. Dar el, întărindu-se, cu darul lui Hristos, a scăpat din mâinile lor și alerga la cruce, ocărind pe slugi ca pe niște nebăgători de seamă și neîmplinitori ai poruncii stăpânului lor. Aceia, umplându-se mai mult de mânie, îl munceau în tot felul și din toată puterea lor, până într-atât încât n-au mai putut. După aceasta l-au aruncat în temniță, după porunca muncitorului și acolo fiindu-i tot trupul rănit și toate mădularele sfărâmate și vinele tăiate, l-au pus pe hârburi ascuțite.

Venind noaptea și străjerii adormind tare, a strălucit lumină în temniță și o ceată de îngeri au venit la sfântul, cercetându-l și mângâindu-l. Iar Sfântul Mucenic Vichentie, prin venirea îngerilor a primit ușurare durerilor sale și, umplându-se de bucurie negrăită, slăvea pe Dumnezeu. Apoi străjerii s-au deșteptat și auzind pe sfântul cântând cu veselie și văzând în temniță lumină negrăită, s-au temut foarte tare și alergând au vestit pe Datian. Iar el nepricepând, toată noaptea a cugetat ce ar mai fi de făcut cu nebiruitul mucenic.

Deci, a mai gândit încă un vicleșug. A poruncit să pregătească un pat frumos, pe care, acoperindu-l cu așternuturi moi, să pună pe sfântul în el. Și a orânduit slugi care să-i șteargă sângele, să-i lege rănile și să-i facă slujbă cu vicleșug, prefăcându-se că și cum le-ar fi milă de dânsul. Apoi, sărutându-i picioarele, îl rugau să se miluiască singur și să nu se dea pe sine spre munci mai mari, ci să facă voia împăratului.

Acestea făcându-se astfel, sfântul zicea: „Mai bun îmi era patul de munci și de hârburi, decât acesta, dar nu mă veți înșela pe mine, viclenilor înșelători”. Și văzând muncitorul că nimic nu sporește cu vicleșugul, s-a pornit iarăși spre a-l munci, căci a poruncit să ardă scânduri de fier și să le lipească pe coastele lui; apoi au pus pe sfântul pe grătar de fier. Și făcând foc mare dedesubt, ca pe o carne de mâncare frigeau pe mucenicul. Iar el în toate muncile acelea fiind nebiruit, mărturisea numele lui Iisus Hristos și astfel și-a sfârșit nevoința pătimirii, dându-și duhul în mâinile Domnului său.

Muncitorul, văzând că sfântul a murit, a poruncit să ducă trupul lui la câmp și să-l lase neîngropat, spre mâncarea păsărilor și a fiarelor. Apoi a pus străjeri de departe, ca să nu-l fure creștinii. Iar Dumnezeu, Care păzește pe sfinții Săi, a pus un străjer neobișnuit la trupul mucenicului. Căci a poruncit unui corb să-l păzească și când venea mulțimea de păsări mâncătoare de stârv și năvăleau asupra trupului sfântului, corbul acela pe toate le izgonea și nu lăsa pe nici una să mănânce trupul mucenicului, deși corbul, din firea sa, iubește a mânca trupurile moarte. Însă, cu puterea lui Dumnezeu fiind oprit, nu s-a atins de trupul sfântului și nici o altă pasăre nu a lăsat să se atingă de el. Iar cea mai minunată faptă a fost că a izgonit un lup care voia să răpească trupul mucenicului.

Straja a vestit despre aceasta lui Datian și păgânul se mira foarte. Însă n-a voit să cunoască puterea lui Dumnezeu, ci a poruncit să arunce în mare acel trup sfânt, pe care, luându-l ostașii, l-au pus în corabie și, ducându-l departe pe mare, l-au aruncat în adânc, iar ei se întorceau către mal. Dar când erau aproape de margine, iarăși au văzut trupul mucenicului zăcând pe mal și, spăimântându-se, au fugit. Iar creștinii luându-l, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Amin.