Cel dintre sfinți, părintele nostru Petru, arhiepiscopul Alexandriei, din copilăria sa a fost crescut de Fericitul Toma, arhiepiscop al aceleeași cetăți. Și după dânsul a fost ridicat la scaunul arhiepiscopal, în vremurile acelea când erau prigoniri cumplite și cu anevoie de răbdat, de la păgânii împărați Dioclețian și Maximilian, când mucenicilor lui Hristos le erau strimte temnițele și legăturile, iar sângele lor uda cetățile, ulițele și câmpurile.

În niște vremuri ca acelea, pline de groază, de nevoi grele și de supărare, ocârmuia acest Sfânt Petru Biserica lui Dumnezeu, întru mare răbdare și întru nespuse osteneli. Iar cu învățătura și cu chipul bărbăției sale, cel nebiruit în credință, a întărit pe mulți din cei ce erau slabi cu sufletul și fricoși, i-a scăpat de cădere și mulțime mare a adus către cunună mucenicească. În cele din urmă a fost izgonit și el pentru Hristos. Și, umblând prin Tir, prin Fenicia și prin Palestina, își întărea oile cuvântătoare prin scrisori și le împuternicea cu darul Sfântului Duh.

Temându-se că nu cumva, înfricoșându-se cineva de chinuri, să se lepede de Hristos, ziua și noaptea își ridică mâinile sale cu rugăciuni către Dumnezeu, pentru dânșii. Apoi, întorcându-se iarăși în Alexandria, slujea celor ce erau închiși prin temnițe pentru sfânta credință, al căror număr era de șase sute șaizeci. Dintre aceștia era o mulțime de preoți și de clerici, care au fost omorâți toți cu diferite chinuri; de a căror pătimire - în care au răbdat până la sfârșit -, Sfântul Petru se bucură cu duhul.

Păscând el bine turma lui Hristos, s-a ivit în Alexandria un lup răpitor îmbrăcat în piele de oaie, Arie ereticul, care a început a semăna neghinele blestematei lui învățături, prin mijlocul griului, hulind dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos și vătămând cu acea hulă Biserica lui Dumnezeu. Iar păstorul cel bun, adeseori astupa gura acelui lup viclean, disputând cu dânsul, certându-l și înfricoșându-l, ca să nu strice mărturisirea cea bună a Sfintei Treimi, care s-a dat Bisericii lui Hristos, fără prihană. Dar a rămas neîndreptat al doilea Iuda, slugă și înșelătorul, și din răutatea lui cea potrivnică lui Dumnezeu, n-a vrut să se plece la dreptate. Atunci Sfântul Petru a blestemat pe acel hulitor și, despărțindu-l de Biserică, l-a scos ca pe un netrebnic.

Fiind izgonit acel lup din turma lui Hristos, se ascundea ca întunericul înaintea luminii. Pentru că, precum zice Scriptura, cel ce face rele urăște lumina și nu vine către ea, ca să nu se vădească lucrurile lui că sunt rele, și nu mai îndrăznea acel fărădelege a se apropia de un asemenea păstor, pe care, cu nici un fel de vicleșug sau cu cuvinte cu meșteșug împletite, n-a putut să-l înșele. Iar Sfânta Biserică creștea și se înmulțea în Alexandria, deși erau cumplite acele vremuri, căci nu mai putea tirania aceea a împiedica și a opri calea cea către Hristos, a oamenilor ce doreau mântuirea, care-și puneau în primejdie nu numai avuția, ci și viața, alergând la învățătura Sfântului Petru și la Sfântul Botez, lepădându-se de slujba idolească.

Înștiințându-se despre aceasta păgânul împărat Maximin, care stăpânea atunci părțile de răsărit și petrecea în Nicomidia, că mulți prin învățătura Sfântului Petru se întorc de la idoli la Hristos, a trimis patru tribuni ai săi, cu ostași, ca să-l prindă pe Sfântul și să-l aducă legat la dânsul. Ajungând trimișii în cetatea Alexandriei au aflat pe Sfântul Petru în biserică, cu mulțime de popor credincios, săvârșind pomenirea tuturor sfinților. Și luându-l pe el, au pus asupra lui legături grele și s-a făcut în popor mare tulburare și gâlceava, căci unii se tânguiau pentru dânsul, iar alții strigau, zicând: „Pentru ce ne răpiți pe păstorul nostru?”. Și s-a adunat toată Alexandria, vrând să-și pună sufletul pentru păstorul lor și striga poporul asupra împăratului și asupra trimișilor lui.

Văzând tribunii tulburarea și gâlceava cea mare a poporului, au poruncit să-l păzească pe sfânt în temnița ce era aproape de biserică și au scris împăratului, vestindu-i toate cele ce se făcuseră. Iar împăratul, citind scrisoarea, s-a mâniat foarte și a scris înapoi către dânșii, poruncindu-le ca îndată să taie capul lui Petru, învățătorul creștinesc și pe toți cei ce se împotriveau să-i piardă cu moarte. Luând tribunii scrisoarea împăratului, se sârguiau a împlini porunca lui, adică să-l scoată pe Sfântul Petru că să-l taie. Dar poporul, care ședea la ușa temniței ziua și noaptea, nu-i lăsa să-l scoată la moarte pe părintele său, căci era mulțime fără număr adunată, bărbați și femei, bătrâni și tineri, călugări și călugărițe, care nu se depărtau de temniță, fiind legați cu dragoste de arhiereul lui Dumnezeu.

Când au văzut ostași înarmați venind către temniță ca să-l scoată pe Sfântul Petru și să-l taie, au strigat toți cu un glas, zicând: „Mai întâi ucideți-ne pe noi toți, dacă aveți poruncă de la împăratul vostru, și după aceea veți lua pe părintele nostru. Nu ne vom depărta nicidecum de păstorul nostru, nici nu vom lăsa să pătimească ceva rău învățătorul și doctorul sufletelor noastre”.

Acestea auzind tribunii și văzând mulțime de popor, nu voiau să facă multă și mare vărsare de sânge, ci se sârguiau, ca în taină, să taie capul Sfântului și să împlinească voia împăratului.

Acestea astfel făcându-se, s-a înștiințat Arie că arhiepiscopul care îl despărțise pe el de Biserica apostolică, șade în legături și în temniță și are să fie omorât pentru Hristos; a venit cu vicleșug și cu pocăință fățarnică, pentru că nădăjduia că după dânsul să se suie el pe scaun și să fie arhiepiscop al Alexandriei. Deci a venit ca și cum și-ar cere iertare, căindu-se de eresul său cel hulitor. Apoi a rugat pe niște preoți, mai cu seamă pe Ahila și pe Alexandru, să roage pe Sfântul Petru pentru dânsul, ca să-i ierte greșeala și să-l primească în sânul Bisericii.

Dar Dumnezeu, Care ia aminte spre toate sfaturile inimii și de departe citește gândurile omenești, văzând inimă cea vicleană a lui Arie, i s-a arătat noaptea Fericitului Petru și i-a descoperit tot vicleșugul acelui blestemat eretic, și a poruncit ca să nu-l primească în Sfânta Biserică. A doua zi, mulți din cetățenii cei binecredincioși și cinstiți, împreună cu preoții Ahila și Alexandru, intrând în temniță, l-au rugat pe sfântul arhiepiscop, căzând la picioarele lui, ca să-l ierte și să-l dezlege de afurisenie pe Arie.

Fericitul Petru, plângând și suspinând, a răspuns lor: „Nu știți, iubiților, pentru cine mă rugați pe mine! Mă rugați pentru acela care voiește să dărâme Biserica lui Hristos! Știți că eu iubesc toate oile mele, și n-aș fi vrut să piară vreuna dintr-însele. Ci pentru toți rog bunătatea lui Dumnezeu, că tuturor să le dea iertare de păcate și mântuire. Însă pe Arie îl lepăd, de vreme ce este lepădat de Însuși Dumnezeu și de Sfânta Biserică.

Nu atâta după judecata mea, ci după a lui Dumnezeu, pentru că nu omului a greșit, ci lui Dumnezeu, hulind taina Sfintei Treimi, spre care nu îndrăznesc a căuta Heruvimii și Serafimii, care cu neîncetate glasuri strigă: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; iar puterile cerești zic: Plin este cerul și pământul de slava Ta! Dar ereticul cel fără de rușine, cu hula sa, îndrăznește a face despărțire între Tatăl și între Fiul și între Duhul Sfânt. Deci, cum îl voi ierta pe acela asupra căruia se mânie toată făptura pentru Făcătorul său? Anatema va fi Arie și în veacul acesta și în cel ce va să fie, de nu se va pocăi!”.

Zicând acestea Fericitul Petru, au căzut la picioarele lui toți cei ce îl rugau pentru Arie și nu au îndrăznit mai mult a-l supăra. Iar el, luând la o parte pe preoți, pe Ahila și pe Alexandru, a zis către dânșii: „Eu sunt om păcătos, însă știu că Domnul Dumnezeu meu m-a chemat să primesc cunună mucenicească mai înainte de a mă săvârși. Vă spun vouă, care sunteți stâlpii Bisericii, taina lui Dumnezeu, pe care mi-a descoperit-o Domnul meu în această noapte.

Deci, tu, cinstite Ahila, te vei sui după mine pe scaunul arhiepiscopiei, iar după tine acest preot vrednic Alexandru. Iar cât pentru Arie, să nu mă socotiți a fi nemilostiv și aspru asupra celor ce greșesc, pentru că păcatul făcut din neputință omenească, de ar fi fost atât de mare, este însă mai mic față de răutatea lui Arie. Pe cei ce greșesc din neputință, mai lesne este a-i ierta; iar pe blestematul acela pentru care mă rugați, cum îl pot ierta? Căci cele dinlăuntru îi sunt pline de vicleșug și de hulă, iar din inima lui curge un râu tulbure de hulă asupra atotputernicului Fiu al lui Dumnezeu. Pentru că numește zidire pe Acela care este Ziditor al tuturor celor văzute și nevăzute, pe Care L-au propovăduit proorocii, apostolii și evangheliștii.

Cum îmi ziceți să mă înduplec la rugăciunile voastre și să iert pe Arie care nu a vrut să asculte învățătura mea și să-și vie în simțire? Iar dacă l-am afurisit, aceasta n-am făcut-o singur de la mine, ci prin voia lui Hristos Dumnezeul meu, Care mi S-a arătat în această noapte. Căci, rugându-mă după obiceiul meu, fără de veste a strălucit în temniță o lumină mare și am văzut pe Domnul meu Iisus Hristos în chip de tânăr ca de doisprezece ani, iar fața strălucea mai mult decât soarele, încât nu-mi era cu putință a căuta spre slava cea negrăită a feței Lui. Și era îmbrăcat cu o cămașă albă de in, însă ruptă de sus până jos, pe care o strângea la piept cu amândouă mâinile, acoperindu-și goliciunea Sa”.

Văzând eu acestea, a căzut asupra mea frică și spaimă și cu multă temere rugându-mă Lui, am zis: „Mântuitorule, cine Ți-a rupt haina?”. Iar Domnul a răspuns: „Arie cel fără de rușine mi-a rupt-o, căci a despărțit de Mine pe poporul pe care l-am câștigat cu sângele Meu! Păzește-te ca să nu-l primești în sânul Bisericii, pentru că are viclene și rele gânduri asupra Mea și asupra poporului Meu. Și iată că vor să te roage pentru el ca să-l ierți. Dar tu să nu-l asculți și să nu primești în turmă un lup în loc de oaie. Poruncește lui Ahila și lui Alexandru, care vor fi episcopi după tine, să nu-l primească”.

Deci, iată că v-am spus vouă cele ce mi-a poruncit, iar dacă nu veți asculta și nu veți face cele poruncite, eu de aceasta voi fi curat”.

Zicând aceasta, și-a plecat genunchii și s-a rugat, și toți s-au rugat împreună cu dânsul. Săvârșind rugăciunea, a zis: „Rugați-vă pentru mine, fraților”. Iar cei ce stăteau împrejur, rugându-se, au zis: „Amin”. Iar Ahila și Alexandru, sărutând mâinile lui, plângeau, căci le spunea că nu-l vor mai vedea pe el mult. Și acei preoți au spus poporului toate cuvintele pe care le-a zis Fericitul Petru despre Arie, și ceea ce le-a poruncit lor, ca să nu-l primească în Sfânta Biserică, fiind lup și vrăjmaș al Fiului lui Dumnezeu.

După aceasta, Sfântul Petru, văzând că poporul creștinesc fiind aprins cu râvnă, nu lăsa pe trimisul împărătesc ca să-l scoată din temniță la moarte, și temându-se să nu se ridice război între creștini și ostașii trimiși de împărat, și să fie el pricina unui război sângeros dorea a se dezlega de trup și a merge către Domnul. Deci a voit pe ascuns a se da pe sine chinuitorilor, ca să păzească poporul fără vătămare și să ajungă mai repede la doritul sfârșit. El a trimis o slugă a sa credincioasă, care ședea lângă dânsul, la unul din tribuni, pe ascuns de popor, să-i spună astfel: „De voiești să faci ce este plăcut lui Maximin, vino în noaptea aceasta în taină la temniță și, săpând peretele pe unde voi bate eu pe dinăuntru, ia-mă pe mine și săvârșește porunca împăratului tău”. Și s-a făcut așa.

Căci, sosind noaptea, a venit tribunul cu ostașii și au săpat în taină temnița pe din dos, cât să încapă un om, pentru că nu era cu putință să meargă la ușile temniței și să le deschidă, căci mulțimea poporului creștinesc stătea de strajă. Și era în noaptea aceea vânt și frig și nimeni din credincioși n-a auzit zgomotul ce se făcea prin săparea peretelui. Iar Sfântul Petru, făcându-și semnul Crucii, a zis: „Mai bine îmi este mie a muri, decât să piară poporul”. Și a ieșit din temniță prin peretele săpat, neștiind nimeni din credincioși. Iar tribunul s-a mirat împreună cu ostașii de o voință ca aceea a sfântului, de a veni la moarte. Și, luându-l, l-au dus la locul acela.

Când au ajuns la locul osândirii, ce se numea Vucolul, în care și-a săvârșit mai înainte mucenicia și Marcu evanghelistul, a cerut voie de la ostași să-l lase să se coboare înăuntrul mormântului apostolului, să-și ia iertăciune. Iar ostașii i-au zis: „Du-te, dar să te întorci devreme, mai înainte de a se face ziuă și a cunoaște creștinii pricina”.

Ducându-se acolo, îi săruta mormântul și, ca și cum ar fi fost viu și l-ar fi auzit, zicea către apostol, cu lacrimi și cu umilință: „Părinte cinstite, evanghelist al Stăpânului Hristos, mărturisitorule al pătimirilor Lui, pe tine te-a trimis Hristos întâiul arhiereu și păstor al acestei cetăți în care ai propovăduit cuvântul credinței și apostolește ți-ai împlinit slujba și ai luat cununa mărturisirii, plată pentru ostenelile tale, și în scaunul tău a urmat Fericitul Anian, apoi Milios, Dimitrie și Dionisie și după dânșii Maxim, Iraclie și Fericitul Teona, care m-a crescut pe mine. Și atunci mi-a încredințat și mie Stăpânul Hristos Biserica aceasta și m-a făcut urmaș al tău, deși am fost nevrednic. Și din ceasul acela însetez să mă fac părtaș al patimii Lui și să-mi săvârșesc mucenicește drumul nemerniciei mele. Roagă-te pentru mine, bunule părinte, să-mi săvârșesc și eu această nevoință cu cuget neschimbat și cu inima neîndoită, căci acum mă duc să beau paharul morții lui Hristos și încredințez acoperământului tău această turmă, pe care mai înainte mi-ai dat-o și mă rog ție să o păzești nevătămată cu rugăciunile tale către Domnul”.

După ce a zis acestea, s-a sculat din mormânt și întinzând mâinile către cer a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, unule născut, Fiule al Părintelui Celui fără de moarte și fără de început, auzi-mă pe mine păcătosul și netrebnicul robul Tău. Încetează și potolește viforul care tulbură Biserica Ta, schimbă furtuna aceasta în aer curat și dulce, facă-se sângele meu pecete și sfârșit al prigoanei iubitei Tale turme, căci ești binecuvântat în veci. Amin”. În același timp se ruga și o fecioară, care era acolo aproape de mormântul Sfântului Apostol Marcu, și, cum și-a sfârșit rugăciunea de miezul nopții, a auzit un glas ceresc, zicând: „Petru, începutul apostolilor și Petru, sfârșitul mucenicilor”. Care s-a și împlinit atunci, căci după puțină vreme a împărățit marele Constantin și a încetat prigoana contra Bisericii noastre.

După ce și-a împlinit Sfântul rugăciunea sa, a sărutat mormântul apostolului și cele ale arhiereilor care erau acolo în cimitir și astfel s-a întors la tribuni cu fața înflorită, veselă și strălucită de o lumină negrăită, încât se minunau și se înspăimântau cei ce îl priveau. În același timp veneau la locul acela două femei, una fecioară și alta bătrâna, aducând două giulgiuri și patru piei, pe care văzându-le fericitul și cunoscând că le-a trimis Dumnezeu, le-a poruncit să întindă pieile pe pământ și giulgiurile pe deasupra. Atunci a îngenunchiat deasupra pieilor și se ruga mulțumind Domnului. Și, făcându-și cruce, și-a scos omoforul; apoi dezgolindu-și grumazul, și-a plecat capul ca să i-l taie.

Dar ostașii, cucernicindu-se de fapta lui cea bună, au rămas amorțiți și nemișcați și nu avea nici unul curaj a-l omorî, ci porunceau unul altuia să-și scoată paloșul dar nu puteau. Mai pe urmă fiindcă se făcea ziuă și se temeau să nu se audă lucrul acesta în cetate și să vină creștinii să-i împiedice, s-au învoit și a pus fiecare ostaș câte cinci galbeni de aur pe pământ ca să-i ia acela care va îndrăzni să taie capul Sfântului mucenic. Unul dintr-înșii, de dragostea aurului îndemnându-se, luând galbenii, l-a tăiat.

Atunci au fugit degrabă toți elinii, iar sfântul trup al mucenicului a stat multă vreme acolo, până când s-a auzit vestea pretutindeni și s-au înștiințat creștinii care păzeau temnița, și au alergat la locul celor osândiți. Văzând ei sfintele moaște, au făcut mare plângere ca niște fii pentru părintele lor cel iubitor de fii, tânguindu-se pentru el.

Apoi s-au adunat nu numai cei din cetate, ci și cei de prin toate laturile dimprejurul Egiptului și au făcut multă plângere, tânguindu-se de pierderea unui părinte că acela. Toți se adunau cu osârdie să ia câte un petic din hainele lui, pentru evlavie. De aceea au înfășurat mai degrabă sfintele moaște în pieile acelea și în giulgiurile care au primit sângele lui și, legându-le strâns, le-au păzit, temându-se de pornirea mulțimii ca să nu le răpească și să le împartă.

După aceasta s-a făcut neînțelegere între dânșii, fiindcă unii voiau să-l îngroape acolo în cimitirul apostolului, iar alții ziceau să-l ducă în al lui Teona, care a arhierit înainte de dânsul, căci acolo a crescut Sfântul. Cei mai sârguitori au pregătit o barcă - căci era aproape de țărmurile Nilului, la locul cel mai sus numit -, și au pus pe Sfântul într-însa și l-au dus la locul ce se numea Lefcada, în partea dinspre apus a cetății. Acolo l-au îngropat cu evlavie, în a douăzeci și patra zi a lunii noiembrie, în cimitirul pe care însuși Sfântul l-a zidit. Dar mai înainte de a-l îngropa l-au dus în mitropolie la sfântul scaun și, punându-i capul pe trup, l-au așezat în scaunul arhieresc. Văzându-l tot poporul, a contenit din plâns și s-a mângâiat, căci, fiind viu, niciodată n-a vrut să șadă în scaunul acela, ci în locul de dedesubtul lui.

Pentru aceasta clericii de atunci, neștiind pricina, se sminteau și cârteau. Apoi, întrebându-l preoții în taină pe Sfântul Petru pentru ce defaimă în acest chip vrednicia cea mare a arhieriei și șade jos când este îmbrăcat cu podoabe arhierești, a răspuns, zicând: „Să nu vă siliți a sta în sfântul scaun, că frică și cutremur cuprinde sufletul meu când mă apropii de scaun, fiindcă văd o putere dumnezeiască și luminată șezând într-însul. De aceea de bucurie și de frică mă minunez, neștiind ce să fac atunci, și pentru aceea șed în locul cel de jos, și atunci cu frică nemăsurată, ca să nu se smintească poporul și să mă osândească. Iată v-am spus pricina și vă rog când mă veți mai vedea făcând așa, să nu vă supărați, ci mai vârtos sfătuiți poporul să nu se smintească”.

Deci, pentru această pricină au suit sfintele lui moaște în sfântul scaun, să se bucure poporul, de vreme ce, ca un smerit cugetător, n-a șezut într-însul în viața lui.

Făcându-se acest lucru, au adus episcopii pe Ahila aproape de scaun, au pus asupra lui omoforul Sfântului și l-au hirotonisit pe el patriarh, după cum a poruncit marele Petru. Iar pe Sfântul Petru l-au îngropat cu mare cuviință și cu iubire de cinste, cu giulgiuri și cu miruri de mult preț precum se cădea, și l-au pus în mormântul pe care el și l-a zidit, la care s-au făcut multe semne și minuni și unde până astăzi se fac, întru slava lui Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slavă, cinste și închinăciune în vecii vecilor. Amin.