A fost un om în cetatea Alexandriei, anume Pafnutie, bogat, mărit, cinstit și temător de Dumnezeu, păzind poruncile Domnului și viețuind cu dumnezeiască plăcere. Acesta avea o femeie asemenea lui, bună, dreptcredincioasă și plăcută lui Dumnezeu, dar era stearpă. De acest lucru erau amândoi mâhniți, pentru că nu aveau cui să-și lase averile, ca după moartea lor să le poată rândui bine.

Mâhnindu-se pentru nerodirea lor, totdeauna se rugau lui Dumnezeu ca să le dea rod însoțirii lor și făceau nu numai multe milostenii la săraci, la biserici și la mănăstiri, dar încă petreceau în post și în rugăciuni, mergând pe la bisericile lui Dumnezeu și cerând să-și câștige dorirea de la Ziditorul a toate.

Odată, sculându-se Pafnutie, a mers la o mănăstire în care auzise că egumenul este sfânt și a dat la acea mănăstire o milostenie mare. Și vorbind cu egumenul, s-a folosit de la dânsul și cunoscându-l că este bine plăcut lui Dumnezeu, i-a spus lui mâhnirea sa pentru nerodire. Apoi închinându-se, îi cerea să se roage pentru dânsul lui Dumnezeu cu frații săi, că doar ar putea să se numească tată de fiu.

Iar Dumnezeul cel prea bun care ascultă rugăciunile celor ce se roagă Lui cu osârdie și îl cheamă pe El cu tot adevărul, a auzit rugăciunile egumenului și a binecuvântat pe Pafnutie cu rodul însoțirii lui, pentru că a dezlegat nerodirea femeii sale și le-a dat lor o fiică foarte frumoasă. De această odraslă bucurându-se, mare mulțumireau dat lui Dumnezeu și, botezând-o pe ea, i-au pus numele Eufrosina. Apoi la mănăstirea aceea adeseori mergând Pafnutie, dădea milostenia la toți călugării și spre egumenul acela mare dragoste a câștigat, pentru vorbele sale cele folositoare și pentru rugăciunile lui, prin care și-a câștigat dorirea de la Dumnezeu.

Trecând doisprezece ani de la nașterea Eufrosinei, maica ei s-a mutat din viața aceasta, iar Pafnutie a rămas învățându-și pe fiica sa dumnezeiască Scriptură, la care degrab copilița deprinzându-se, se îndeletnicea la citirea sfintelor cărți, ducându-se vestea de bună înțelegerea ei și de frumusețea ei prin toată cetatea Alexandriei.

Drept aceea, mulți din cei de bun neam și din bogații cetățeni se întreceau care mai de care să o ia pe ea în căsătorie, și unul pe altul întrecându-se, grăiau tatălui ei de aceasta. Iar Pafnutie le răspundea: „Precum va vrea Domnul, așa să fie!”. Deci, oarecare, care întrecea pe toți cu bunul neam, cu dregătoria, cu bogăția și cu mărirea, a rugat pe Pafnutie ca să dea fiului său pe fiica sa în căsnicie și s-a învoit Pafnutie. Apoi întărind cuvântul, a hotărât vremea în care să se și facă nunta fiilor lor. Între acestea a luat Pafnutie pe fiica sa și s-a dus cu dânsa la mănăstire, ducând daruri egumenului acela care îi era lui iubit părinte, și i-a zis: „Rodul rugăciunilor tale, pe fiica mea, am adus-o la tine, părinte sfinte, ca să te rogi pentru dânsa, că a venit timpul să o dau pe ea la bărbat”. Iar egumenul a binecuvântat-o pe ea și șezând, vorbea cu Pafnutie pentru folosul sufletului; iar pe fecioară o învăța pilde morale și mult a grăit către dânsa pentru curăție și smerenie, pentru frica și dragostea de Dumnezeu și pentru milostenie. Iar ea pe toate acestea le scria în inima sa, ca o smerită și binepricepută, că acum avea optsprezece ani de la naștere.

Deci, le-a dat binecuvântare egumenul să se odihnească în casa de oaspeți cea mănăstirească. Și a petrecut acolo Pafnutie trei zile cu fiica sa, ascultând în toate zilele citirea și cântarea bisericească, și privind nevoințele cele monahicești, se minună de viața lor, zicând în sine: „Fericiți sunt oamenii aceștia că și aici ca îngerii viețuiesc, și după această viață se vor sălășlui cu îngerii în cer!”.

Astfel a început inima ei a se umplea de dumnezeiască râvnă, spre urmarea vieții lor celei sfinte. Iar după acele trei zile a zis Pafnutie către egumenul: „Poruncește roabei tale să se închine ție, pentru că vrem să mergem acasă”. Iar Eufrosina, căzând la picioarele egumenului, a zis: „Rogu-mă ție, părinte, să te rogi pentru mine, ca să-mi mântuiască Dumnezeu sufletul meu!”. Iar egumenul a binecuvântat-o pe ea cu dreapta sa, zicând: „Dumnezeule, Cel ce știi pe om mai înainte de nașterea lui, Tu însuți să Te îngrijești de această roabă a Ta, ca să se învrednicească părții și petrecerii împreună cu toți cei ce bine Ți-au plăcut Ție„. Și închinându-se egumenului și fraților, plecară din mănăstire. Trebuie știut că tatăl ei, oridecâteori afla pe cale sau în cetate vreun călugăr, îl aducea pe el în casa sa, și îl ospăta, rugându-l să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul și pentru fiica lui.

După aceasta, în mănăstirea aceea s-a apropiat ziua pomenirii celui ce a întemeiat mănăstirea aceea și a trimis egumenul pe unul din frați, ca să poftească pe făcătorul său de bine, Pafnutie, să vină la dânșii în ziua aceea ca împreună să facă pomenirea. Deci, mergând fratele la casa lui Pafnutie, a întrebat pentru dânsul unde este. Iar slugile i-au răspuns unde se dusese. Iar Eufrosina, înștiințându-se de venirea călugărului în casa lor, l-a chemat pe el la sine, și a început a-l întreba: „Spune-mi mie, părinte, pentru dragostea Domnului, câți frați aveți în mănăstire?”. Iar el a răspuns: „Trei sute cincizeci și doi”. Și l-a întrebat pe el iar: „Dar, de ar mai veni încă cineva la voi și ar vrea să viețuiască cu voi, oare l-ar primi pe el egumenul?”. Răspuns-a fratele: „Încă și cu bucurie îl primește după cuvântul Domnului: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară”. A zis Eufrosina: „Oare toți împreună cântați și postiți?”. A răspuns fratele: „La cântare împreună cântăm, iar pentru post, cine precum vrea și pe cât poate, atâta face”.

Întrebând fecioara pe călugăr pentru toată rânduiala mănăstirească, a zis către dânsul: „Aș fi vrut și eu să duc astfel de viață, dar mă tem a supăra pe tatăl meu, care pentru bogăția deșartă a acestei lumi, vrea să mă dea după bărbat”. I-a zis călugărul: „Să nu vrei, fecioară, să te însoțești cu bărbat vremelnic și stricăcios, ci să te logodești pe tine cu Hristos, Care, în locul deșertăciunilor trecătoare ale acestei lumi, de le vei părăsi pentru Dânsul, îți va da cereasca împărăție și petrecerea cea împreună cu îngerii. Deci, în taină să ieși și să mergi la o mănăstire și schimbă-ți chipul mirenesc, să te îmbraci în haine călugărești ca să nu fii cunoscută”.

Auzind acestea fecioară, s-a bucurat și a zis călugărului: „Cine mă va tunde pe mine?”. Iar el i-a zis: „Iată, tatăl tău va merge cu mine la mănăstirea noastră și va petrece acolo trei sau patru zile, iar tu să chemi pe cineva din părinții călugări și precum vei vrea, îți va ajuta cu bucurie”.

Acestea grăindu-le, a venit Pafnutie și văzând pe călugăr, l-a întrebat pe el, zicând: „Pentru ce te-ai ostenit până la noi, părinte?”. Iar el i-a răspuns: „A sosit pomenirea părintelui nostru, care ne-a fondat mănăstirea și te poftește egumenul să vii la noi și să faci praznicul împreună cu noi, apoi vei pleca după aceea”. Deci, s-a bucurat Pafnutie și, luând multe din casa sa spre trebuința bisericii și pentru ospătarea fraților, a mers cu călugărul la mănăstirea aceea. Acolo zăbovind el, a trimis Eufrosina pe o slugă credincioasă, zicându-i: „Să mergi în locașul lui Teodosie și, intrând în biserică, pe oricare călugăr vei afla, să-l chemi aici!”.

Deci ducându-se după porunca ei, iată, cu rânduiala lui Dumnezeu ieșea un călugăr din mănăstirea sa, ducându-și lucrul mâinilor sale spre vânzare. Văzându-l slugă, l-a rugat să meargă cu dânsul în casa stăpânului său. Și a mers în casa lui Pafnutie. Văzând Eufrosina pe cinstitul călugăr, s-a sculat și i s-a închinat lui, zicând: „Roagă-te pentru mine, părinte”. Și s-a rugat călugărul după obiceiul său, iar după rugăciune a binecuvântat-o pe ea și a șezut. Apoi a început Eufrosina a grăi: „Stăpânul meu, eu am tată creștin și rob al lui Dumnezeu foarte bogat, iar mama mea a trecut din această viață. Deci, tatăl meu vrea, din pricina averilor sale, să mă dea acestei deșarte lumi, iar eu nu aș fi vrut să mă întin cu spurcăciuni lumești, dar mă tem să supăr pe tatăl meu. Nu știu ce să fac. Pentru aceasta toată noaptea am petrecut fără somn, rugându-mă lui Dumnezeu ca să arate milă sufletului meu. Apoi făcându-se ziuă, am vrut să trimit la biserică și să chem pe un părinte, ca să aud de la dânsul un cuvânt de folos și să mă povățuiască ce ar trebui să fac. Deci, mă rog ție, părinte, învață-mă calea lui Dumnezeu, că știu că Dumnezeu te-a trimis aici”.

Bătrânul, deschizându-și gura, a zis: „Domnul grăiește în Evanghelie: „De nu va urî cineva pe tatăl său, pe mamă, pe femeie, pe fii, pe frați și pe surori, ba încă și sufletul său, nu va putea să-Mi fie Mie ucenic” (Luca 14,26). Mai mult nici eu nu știu ce să-ți spun ție. Însă de vei putea suferi aprinderea firii, lasă-le pe toate și fugi de lumea aceasta, ca și Israel de robia lui Faraon. Iar averile tatălui tău au mulți moștenitori, adică bisericile și mănăstirile, spitalele, casele de oaspeți, sărmanii și văduvele, străinii, temnițele și robiții, și unde va vrea tatăl tău să împartă moștenirea ta, iar tu însăți îngrijește-te de sufletul tău”. Și i-a răspuns fecioara: „Cu ajutorul lui Dumnezeu și prin rugăciunile tale, părinte, cred că mă voi putea osteni pentru sufletul meu, Dumnezeu ajutându-mi mie”. Starețul i-a răspuns: „O dorire și hotărâre ca aceasta să nu se îndelungească, că întârzierea nu aduce căință; deci, acum este vremea de pocăință!”. Iar Eufrosina a zis lui: „Pentru aceea te-am și ostenit, părinte, ca dorința inimii mele să o împlinești și făcând rugăciune, să mă binecuvântezi, și să-mi tunzi părul capului”. Deci, sculându-se starețul, a făcut rugăciune și după dumnezeiască rânduială a tuns-o pe ea, îmbrăcând-o în chipul cel îngeresc, punând schima pe dânsa, și rugându-se pentru ea, a zis: „Dumnezeu, Cel ce mântuiește pe toți sfinții Săi, acela să te păzească pe tine de tot răul!”.

Acestea zicând starețul, s-a dus în calea sa, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu. Iar Eufrosina, gândind în sine, zicea: „De mă voi duce într-o mănăstire de fecioare, tatăl meu mă va căuta, mă va afla și mă va scoate pe mine cu silă de acolo, pentru mirele meu. Deci, mă voi duce într-o mănăstire bărbătească unde să nu mă știe nimeni”. Acestea gândindu-le, seara târziu s-a îmbrăcat în haine bărbătești, și, tăinuindu-se de toți, a ieșit din casa sa, luând cincizeci de bani de aur cu sine, și s-a ascuns în acea noapte într-un oarecare loc. Iar a doua zi a venit tatăl ei în cetate și, vrând Dumnezeu, îndată a mers la biserică; iar Eufrosina s-a dus la acea mănăstire în care tatăl ei era cunoscut. Sosind la poartă, a bătut și a zis portarului: „Mergi de spune egumenului că un famen a venit de la palatele împărătești și stă înaintea porții, poftind ca să vorbească cu sfinția sa!”.

Deci, ieșind egumenul, s-a aruncat Eufrosina înaintea lui la pământ închinându-se feții sale celei cu sfânta podoabă. Iar el, ridicând-o pe ea, a făcut rugăciune după obicei și au șezut. Apoi a început egumenul a o întreba pe ea: „Pentru ce ai venit la noi, fiule?”. Iar Eufrosina a răspuns: „Eu, părinte, am fost în slujba palatelor împărătești, fiind famen, și am vrut să primesc viața călugărească, căci n-am aflat în rânduiala aceasta, viață mie de folos în cetate; ci auzind de petrecerea voastră cea bună, am venit aici, dorind să viețuiesc cu voi”.

Egumenul i-a zis: „Bine ai venit, fiule, iată mănăstirea este înaintea ta și, dacă vrei, petreci cu noi”. Apoi i-a zis: „Cum îți este numele?”. Eufrosina a răspuns: „Numele meu este Smaragd”. Atunci egumenul i-a zis: „Fiule Smaragde, ești tânăr și nu vei putea să petreci singur în chilie. Ți se cuvine să ai lângă tine un mai mare ca învățător, care să te învețe în viața călugărească rânduiala și obiceiurile”. Fecioară a răspuns: „Precum vrei, stăpâne, așa să rânduiești pentru mine”. Apoi, scoțând cei cincizeci de bani de aur, i-a dat egumenului, zicându-i: „Primește acestea, părinte, iar de voi începe a viețui aici, atunci și cealaltă avere a mea, care a rămas în cetate, se va aduce aici”.

Chemând egumenul pe unul din frați, anume Agapet, om sfânt și desăvârșit în faptele bune, i-a dat în seama lui pe Smaragd, zicându-i: „Acest tânăr, de acum să-ți fie ție fiu și ucenic; așa să-l iubești pe el, ca să-și întreacă pe învățătorul”. Apoi, plecându-și genunchile și rugându-se, a însemnat egumenul pe Smaragd. Și răspunzând toți amin, l-a luat pe el Agapet în chilia sa, și-l învăța îngereasca viață. Deci, avea Smaragd fața foarte frumoasă și când intra la rugăciune în Biserică, pe mulți îi supăra diavolul prin gânduri nefolositoare, răpindu-i spre frumusețea lui Smaragd. Și se scârbeau asupra egumenului, zicându-i: „Pentru ce atâta de frumoasă față ai adus în mănăstire, care aduce atâta sminteală celor mai neputincioși frați?”. Auzind aceasta egumenul, a chemat pe Smaragd și i-a zis: „Frumoasă este fața ta, fiule, a căreia vedere nu este de folos celor slabi, care nu au biruit desăvârșit încă războiul vrăjmașului. Deci, eu vreau ca să te liniștești singur în chilia ta și acolo să te rogi, fără a mai veni în sobor. Acolo și hrană îți va da mai marele tău, și să nu ieși nicăieri de acolo”. Iar ea a răspuns: „Precum vei porunci, Avvo, așa voi face”. Și a poruncit egumenul lui Agapet să gătească o chilie deosebită în care să petreacă Smaragd. Și a făcut Agapet toate cele poruncite lui de egumenul, și a pus pe Smaragd în chilia cea deosebită. Acolo se nevoia în rugăciune cu post și priveghere, ziua și noaptea slujind lui Dumnezeu în curățenia inimii, încât se minuna mai marele ei, fericitul Agapet. Pentru aceasta la toți frații spunea spre folos ostenelile și nevoințele lui, și toți folosindu-se, proslăveau pe Dumnezeu Care săvârșea atâta putere în tinerețele cele copilărești.

Iar Pafnutie, tatăl ei, când s-a întors acasă, grăbindu-se a intra în cămara în care fiica lui viețuia, și neaflând-o pe ea, s-a umplut de necaz și de mâhnire, și a început a întreba cu mânie pe slugi și pe slujnice ce a făcut Eufrosina și unde s-a dus. Slugile răspunseră: „Aseară am văzut-o pe ea, iar acum nu se arată și gândeam că tatăl logodnicului ei venind, a luat-o pe ea la sine”. Și a trimis Pafnutie pe slugi la casa lui și nu o aflară. Iar auzind de acesta logodnicul și tatăl lui, s-au mâhnit foarte, și venind la Pafnutie, îl aflară pe el foarte întristat, zăcând la pământ și plângând, și i-au zis lui: „Oare nu cumva cineva a amăgit-o și a fugit cu dânsa?”. Și îndată trimiseră slujitori călări prin toată Alexandria spre căutarea ei, și o căutau prin căi și prin casele tuturor cunoscuților lor, pe mal și în corăbii. Apoi străbătură și mulțime de mănăstiri de fecioare și câmpii și pustietăți, munți și peșteri, cu dinadinsul căutând pe fiica mâhnitului tată și neaflând-o pe ea, s-au întors tânguindu-se și plângeau după dânsa ca după o moartă. Astfel, mirele se tânguia după logodnica sa, socrul se mâhnea după nora sa, iar tatăl după fiica sa, precum oarecând Iacov după Iosif cu amar plângea, jeluindu-se așa: „Vai mie, fiica mea cea dulce! Vai mie, lumina ochilor mei! Vai mie, mângâierea sufletului meu! Cine mi-a furat comoara mea? Cine mi-a răpit averea mea? Cine mi-a risipit bogăția mea? Cine mi-a uscat vlăstarea mea? Cine mi-a stins făclia mea? Cine mi-a luat nădejdea mea? Cine a silit pe frumusețea fiicei mele? Ce fel de lup a răpit pe mielușeaua mea? Care loc a ascuns așa de repede fața ei cea luminată? Aceea era ridicarea neamului meu, aceea era toiagul bătrânețelor mele, aceea îmi era mângâierea în întristări! Pământule, pământule, să nu-mi acoperi trupul meu, până ce nu voi ști ce s-a întâmplat Eufrosinei, fiica mea! Unele ca acestea grăindu-le Pafnutie cu plângere, toți cei ce se adunaseră acolo, prieteni și vecini, și-au ridicat glasurile și plângeau împreună cu Pafnutie, tânguindu-se de cea neașteptată pierzare a fiicei lui.

Apoi, neaflând Pafnutie răcorire în întristarea sa, s-a dus la cea mai înainte pomenită mănăstire în care și fiica lui la închisoare se nevoia, și căzând la picioarele egumenului, a zis: „Să nu încetezi, părinte, rugându-te lui Dumnezeu, ca să se afle osteneala rugăciunilor tale, că nu știu ce s-a făcut cu fiica mea. Oare a răpit-o pe ea cineva? Sau dintr-o altă întâmplare oarecare a pierit?”. Auzind aceasta cinstitul stareț, s-a turburat foarte și adunând la sine pe toți frații, le-a zis: „Să arătați dragoste, fraților, să vă rugați Domnului, ca să binevoiască a ne descoperi nouă pe fiica prietenului și bine-făcătorului nostru Pafnutie”.

Deci, au postit și s-au rugat toți în toată săptămâna, dar nu li s-a făcut despre aceasta nici o descoperire, precum mai înainte într-alte cereri li se făcea. Că rugăciunea Eufrosinei se înălța la Dumnezeu ziua și noaptea, ca să nu o facă pe ea Dumnezeu arătată în această viață. Și biruia cu rugăciunea ei rugăciunile tuturor fraților. După ce n-a câștigat descoperirea, a început egumenul a mângâia pe Pafnutie, zicându-i: „Să nu slăbești, fiule, pentru certarea Domnului, că pe care îl iubește Domnul îl ceartă. Însă să știi aceasta: că fără de voia Domnului nici o pasăre nu cade pe pământ, cu cât mai ales fiica ta. Fără de porunca lui nimic nu se face. Pentru că știu că fiica ta și-a ales partea cea bună și de aceea nu s-a descoperit pentru dânsa ceva nou de la Dumnezeu. Că de ar fi căzut în lucruri rele, care să nu fie, nicidecum n-ar fi trecut cu vederea Dumnezeu atâta osteneală a fraților mei, ci desăvârșit ne-ar fi arătat pentru dânsa. Dar am nădejde spre Domnul, că încă trăind în această viață, Dumnezeu o va arăta ție”. Auzind acestea Pafnutie, s-a mângâiat puțin de mâhnire și mulțumind lui Dumnezeu, s-a dus la casa sa. Și se ruga în toate zilele cu dinadinsul și făcând lucruri bune, dădea milostenie multă la cei ce aveau trebuință.

După câteva zile s-a dus iar la mănăstire, făcând rugăciune împreună cu frații. Iar odată, închinându-se egumenului, a zis: „Roagă-te pentru mine, părinte, ca să-mi înceteze din mâhnirea cea pentru fiica mea, că nu s-a mângâiat sufletul meu nici măcar cât de puțin, ci mai mult crește rana inimii mele, și din zi în zi se înnoiește durerea mea”.

Văzând egumenul mâhnirea lui cea mare, îl mângâia pe el în tot chipul. Apoi vorbind cu dânsul, i-a adus aminte de Smaragd, zicându-i: „Este la noi un frate duhovnicesc, care a venit de la palatele împăratului Teodosie, și toți ne folosim de viața lui. Oare vei vrea să vorbești cu dânsul, ca măcar puțină răcorire să primești din vorbele lui, că este plin de duhul lui Dumnezeu?”. Iar el a zis: „Voiesc!”. Și chemând egumenul pe Agapet, i-a zis: „Să duci pe Pafnutie la Smaragd, ca să vorbească cu dânsul”. Însă nu știa egumenul că Smaragd este fiica lui Pafnutie. Și a mers Agapet și Pafnutie în chilia lui Smaragd. Iar când a văzut Eufrosina pe tatăl său, cunoscându-l pe el, s-a umplut cu totul de lacrimi. Iar Pafnutie socotea că de umilința cea din rugăciune plânge, că nu a cunoscut-o pe ea, fiindcă se uscase floarea feței ei din înfrânarea cea mare și de rugăciunile cele de toată noaptea, și și-a acoperit Eufrosina cu camilafca fața sa, ca să nu o cunoască. Apoi făcând rugăciune, a șezut. Și a început Smaragd a întinde cuvântul către Pafnutie, grăindu-i lui pentru împărăția cerului și pentru slavă cea veșnică, la care omul poate să meargă prin smerenie, prin curăție, prin sfințenie, prin milostenie și prin dragoste. I-a grăit și pentru lepădarea de lume, că nu se cuvine a iubi mai mult pe fii decât pe Dumnezeul cel ce este ziditorul tuturor. Și îi arăta apostoleasca învățătură, cum că scârba cere răbdare, iar răbdarea iscusință.

Văzând pe tatăl său în mâhnire mare, îi era milă de el, și-l mângâia, zicându-i: „Să mă crezi pe mine, că nu te va trece Dumnezeu cu vederea, că de ar fi fost fiica ta în calea pierzării ți-ar fi arătat ție Dumnezeu, pentru rugăciunile sfinților părinți care s-au rugat de aceasta cu tot dinadinsul. Cred lui Dumnezeu că fiica ta a ascultat pe Sfetnicul cel bun, care în Evanghelie zice: „De iubește cineva pe tată sau pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; și de nu se va lepăda cineva de toate averile sale, nu va putea să-mi fie mie ucenic” (Matei 10,37). Dumnezeu este puternic și chiar în această viață ți-o va arăta ție. Deci să încetezi a te mâhni. Pentru ce pe tine însuți te ucizi cu mâhnirea? Să mulțumești lui Dumnezeu de toate, și să nu-ți pierzi nădejdea ta, că și eu, când învățătorul meu Agapet mi-a spus mie de venirea ta în mănăstire și de mâhnirea ta, m-am rugat cu dinadinsul după puterea mea, ca să-ți dea ție Domnul răbdare și tărie de suflet și să rânduiască pentru tine și pentru fiica ta pe toate cele spre folos, și să te mângâie pe tine. Și am nădejde că Dumnezeul a toată mângâierea nu te va lăsa ca până în sfârșit să fii în mâhnire. Ci, deși nu acum, curînd însă va descoperi ție pe fiica ta, pentru care așa de mult te întristezi”. Apoi, temându-se Eufrosina că nu prin multă vorbă să fie cunoscută, a zis lui Pafnutie: „Să mergi de acum cu pace, stăpânul meu”. Iar Pafnutie când ascultă cuvintele acestea se umplea de lacrimi și de bucurie. Pentru că ardea inima lui de firească dragoste cea către Smaragd, și mult folosindu-se din vorbele ei, s-a dus la egumen și i-a zis lui: „Unul Dumnezeu știe, părinte, cât folos am luat de la fratele acela și cât de mult, cu darul lui Dumnezeu, m-am umplut de bucurie din cuvintele lui, încât parcă aș fi aflat pe iubita mea fiică!”. Și cerând Pafnutie de la toți binecuvântare, s-a întors la casa sa.

Deci a petrecut Smaragd în mănăstirea aceea treizeci și trei de ani, viețuind asemenea cu îngerii. Apoi a căzut într-o boală grea, din care s-a și mutat din acestea de aici. Iar mai înainte de sfârșitul lui, a venit Pafnutie în mănăstire la închinarea și cercetarea fraților. Apoi, după vorbă cea obișnuită cu egumenul, a zis: „Părinte, de este cu putință, dă-mi binecuvântare ca să merg să văd pe fratele Smaragd, că foarte mult îl iubește sufletul meu pe el”.

Chemând egumenul pe Agapet, i-a poruncit lui ca să ducă pe Pafnutie la Smaragd. Intrând Pafnutie în chilia lui Smaragd și văzându-l pe el pe pat zăcând, fiind foarte bolnav, a căzut lângă patul lui, plângând și zicând: „Vai mie! Unde-s cuvintele tale cele dulci? Unde-s făgăduințele tale, prin care m-ai mângâiat că voi vedea pe fiica mea cea pierdută? Iată, nu numai pe ea nu o văd, ci și pe tine - în care aveam ceva mângâiere - este aproape să nu te mai văd. Vai mie! Cine de acum înainte va mai mângâia bătrânețele mele? La cine voi merge, și cine îmi va fi răcorire în mâhnirea mea? De două lipsuri acum plâng: Că de treizeci și opt de ani nu am văzut pe fiica mea, nici am aflat despre dânsa vreo înștiințare, și că scumpul meu Smaragd și el mă lasă pe mine, de care așa de mult mă bucuram, ca și cum aș fi aflat pe fiica mea cea pierdută. Ce să mai aștept de acum înainte? Unde să aflu mângâiere că, iată, mă pogor cu mâhnire în mormântul meu?”.

Văzând Smaragd pe Pafnutie cu nemângâiere tânguindu-se, i-a zis lui: „De ce te turburi și pe tine însuți te ucizi cu mâhnirea? Oare nu este puternică mâna Domnului sau este ceva cu neputință la Dumnezeu? Pune de acum capăt mâhnirii. Adu-ți aminte că lui Iacov i-a arătat Domnul pe Iosif viu, după care se tânguia ca după un mort. Același Dumnezeu și pe tine te va mângâia. Însă mă rog ție să petreci aici trei zile și să nu te depărtezi de lângă mine”. Și petrecea Pafnutie în mănăstire, gândind întru sine, și zicând: „Nu cumva va arăta Domnul lui Smaragd ceva pentru fiica mea?”. Sosind a treia zi, după ce a știut Eufrosina ducerea sa la Domnul, a chemat pe tatăl său Pafnutie, și i-a zis lui: „De vreme ce Atotputernicul Dumnezeu a rânduit pentru mine precum a voit și mi-a săvârșit dorirea mea, și iată am ajuns la sfârșit, nevoința călugăriei trecând-o nu cu a mea putere, ci cu ajutorul Aceluia Care m-a păzit de cursele vrăjmașului, nu voiesc ca și tu să te mâhnești pentru fiica ta. Eu sunt Eufrosina, fiica ta, și tu ești tatăl meu. Eu sunt cea pe care tu o cauți. Eu, pentru dragostea lui Dumnezeu te-am lăsat pe tine, tatăl meu, și toată moștenirea mea și logodnicul cel vremelnic și am venit aici, tăinuindu-mi firea mea. Ci mă rog ție, să nu lași ca altcineva să-mi îngrijească trupul meu după ieșirea sufletului, fără numai tu singur să faci această. Încă mă rog să împlinești făgăduința mea pe care am făcut-o părintelui locașului acestuia, când mă rugam ca să fiu primită aici, zicând că am averi multe și pe acelea le voi aduce în locașul acesta.

Deci, să faci această, tatăl meu, și să dai averea mea ce a rămas locașului acestuia care bine se păstorește și se rânduiește, și te roagă pentru mine”. Acestea zicând, și-a dat duhul său în mâinile Domnului. Iar Pafnutie, auzind acestea, și văzând că a murit Eufrosina, de spaimă și de mare jale cu totul a slăbit și a căzut la pământ ca un mort. Alergând Agapet, a văzut pe Smaragd mort și pe Pafnutie zăcând abia viu. Și a turnat apă pe fața lui și l-a ridicat de la pământ, zicându-i: „Ce-ți este, domnule Pafnutie?”. Iar el a răspuns: „Lasă-mă să mor aici, că o minune de mirare am văzut acum!”. Apoi, sculându-se, a căzut cu fața lui pe fața celei moarte și mulțime de lacrimi vărsând plângea, zicând: „Vai mie, fiica mea cea dulce, pentru ce nu te-ai arătat mie mai înainte de ceasul acesta, ca și eu să fi murit cu tine! Vai mie, cum te-ai tăinuit de mine, o, fiica mea cea scumpă? Cât de bine ai scăpat de cursele vrăjmașului și ai fugit de stăpânitorii lumii întunericului veacului acestuia, și ai intrat în viața cea veșnică!”.

Acestea auzind Agapet și cunoscând lucrul cel minunat, s-a spăimântat și, alergând, a spus egumenului. Și venind egumenul cu sârguință multă, a căzut pe fața ei cea sfântă, și se tânguia, zicând: „Eufrosino, mireasa lui Hristos și fiica sfinților, să nu uiți pe cei împreună nevoitori cu tine și mănăstirea aceasta. Ci, te roagă pentru noi Domnului nostru Iisus Hristos, ca să ne dea nouă bine, nevoindu-ne să trecem la limanul mântuirii și să avem parte cu sfinții lui!”. Și a poruncit egumenul să se adune toți frații, ca să îngroape sfântul ei trup cu o cuviincioasă cinste. Iar dacă se adunară, au venit, și au văzut minunea aceea de mirare. Și proslăviră pe Dumnezeu, Cel ce a arătat puterea Sa cea tare în trupul cel neputincios. Iar unul din frați, fiind chior de un ochi, a alergat la moaștele Cuvioasei și, plângând, a sărutat sfântul ei trup și îndată a văzut cu ochiul lui.

Deci, văzând frații o minune ca aceea, au mărit mila lui Dumnezeu și pe Sfânta Eufrosina cea plăcută Lui slăvind-o o cinsteau și s-au folosit toți foarte mult de o viață ca aceasta a ei. Apoi, îngropând-o pe ea în rând cu mormintele sfinților părinți, îi făceau pomenirea ei cu bucurie. Iar tatăl ei, Pafnutie, mergând acasă, a împărțit averea sa la biserici, la mănăstiri, la săraci și la străini. Iar o parte nu mică din averea cea rămasă, aducând-o în mănăstirea aceea, a dat-o spre trebuința locașului și singur într-însul s-a călugărit și, cerând chilia fiicei sale, a viețuit într-însa cu dumnezeiască plăcere 10 ani, și și-a dat sufletul său în mâinile Domnului, aflându-se pe aceeași rogojină pe care și fiica lui, Cuvioasa Eufrosina, s-a odihnit. Și l-au îngropat cu cinste aproape de fiica sa, și s-a așezat pomenirea lor să se facă în toți anii întru slavă Sfintei Treimi, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, lui Dumnezeu Celui minunat întru sfinții Săi, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.