Sfânta fecioară Cecilia s-a născut în Roma din părinți cinstiți și bogați. Apoi, auzind propovăduirea Sfintei Evanghelii, a crezut în Hristos; și rănindu-se cu dragostea inimii către Dânsul, a pus în mintea sa ca să nu se mărite; ci curată să-și păzească fecioria, închinând-o Mirelui Hristos Dumnezeu. Însă fără voia sa, părinții au logodit-o cu un tânăr de bun neam, dar necredincios, anume Valerian, care în toate zilele o împodobea cu haine de mult preț și cu podoabe de aur. Iar ea pe dedesubtul hainelor de mult preț purta o haină aspră de păr, iar în inimă purta pe Hristos și neîncetat se ruga către Dânsul cu căldura Duhului; ca El, cu judecățile pe care le știe, să o păzească curată și slobodă de legătura nunții.

Deci, sosind ziua nunții și cântând organele muzicale, ea, oftând din inimă, în taină se ruga lui Dumnezeu, zicând: Fie inima mea fără prihană, întru îndreptările Tale, Doamne, ca să nu mă rușinez. Și îl rugă pe El cu sârguință și cu multe lacrimi să-i trimită pe îngerul Său pentru păzirea fecioriei sale. Sosind noaptea și fiind tinerii în casă, fecioară a zis către Valerian, mirele său: „Iubite, tinere, voiesc să-ți descopăr o taină. Iată, precum mă vezi, eu am pe îngerul lui Dumnezeu care îmi păzește fecioria și pe care tu nu-l vezi. De te vei atinge de mine, apoi îndată te va omorî, pentru că stă aici gata să mă apere, pe mine roaba Sa”.

Auzind acestea Valerian s-a temut căci, cu adevărat stă acolo îngerul nevăzut trimis din cer, ca să păzească pe mireasă lui Hristos de necurăția necredinciosului tânăr. Atunci a început Valerian a ruga pe fecioară să-i arate și lui îngerul că să-l vadă. Fecioară a răspuns: „Tu ești om care nu cunoști pe Dumnezeul cel adevărat. Pentru aceasta dar, nu poți să vezi pe îngerul lui Dumnezeu, până când nu te vei lepăda de necurăția necredinței tale”.

Atunci Valerian a întrebat-o: „Cum mă voi curăți?”. Fecioară a răspuns: „Este un bătrân cu numele Urban episcopul, acela știe a curăți cu Sfântul Botez pe cei necredincioși și mai înainte a-i pregăti pentru vederea îngerească. De voiești să te cureți și să vezi pe îngerul lui Dumnezeu, apoi mergi la dânsul și-i spune toate cele ce ai auzit de la mine. Apoi, după ce te va curăți, să te întorci aici și vei vedea îngerul și tot ce vrei vei obține de la dânsul”.

Valerian a zis: „Unde voi găsi pe bătrânul acela?”. Fecioară a răspuns: „Mergi pe calea lui Apie. Acolo vei afla niște săraci lingă cale și zi către dânșii: „Cecilia m-a trimis la voi, ca să mă duceți la bătrânul Urban, pentru că voiește să-i spună lui o taină prin mine”. Deci, mergând Valerian, a aflat lângă calea lui Apie, după cuvântul logodnicei sale, niște săraci care știau bine pe Sfânta Cecilia, pentru milostenia ce primeau de la dânsa. Aceia l-au dus la fericitul Urban episcopul, care se ascundea dinaintea chinuitorilor prin morminte, prin peșteri și prin casele săracilor.

Atunci Urban, când i-a spus Valerian toate cuvintele sfintei fecioare, s-a umplut de mare bucurie și, plecându-și genunchii la pământ și mâinile ridicându-le către cer, a zis cu lacrimi: „Au doar astfel este roaba ta Cecilia, Doamne Iisuse, care, ca o albină iubitoare de osteneală, aduce miere Bisericii Tale? Căci iată pe tânărul acesta l-a primit ca pe un leu în cămara sa, iar către mine l-a trimis ca pe un miel și de n-ar fi crezut el învățătura ei, n-ar fi venit la mine. Deci deschide, Doamne, inima lui, până la sfârșit ca să Te cunoască pe Tine adevăratul Dumnezeu, iar de satană și de toate lucrurile lui să se lepede”.

Așa rugându-se el, îndată s-a arătat un bătrân cinstit, îmbrăcat în veșminte albe ca zăpada și avea în mâna să o carte. Acela, stând înaintea lui Valerian, i-a deschis cartea ca să citească, iar Valerian înfricoșându-se de o vedenie ca aceasta, a căzut la pământ. Dar cinstitul bătrân care se arătase l-a ridicat și i-a zis: „Citește, fiule, cele ce sunt scrise în această carte, ca să te învrednicești a fi curățat și să-l vezi pe îngerul pe care a făgăduit logodnica ta a-l arăta ție”. Privind Valerian pe carte, a văzut și a citit aceste cuvinte scrise cu slove de aur: „Un Domn, o credință, un Botez; un Dumnezeu și Părintele tuturor, Care este peste toți și prin toți, și întru noi toți. Amin”.

Acestea citindu-le Valerian, i-a zis bătrânul care se arătase: „Oare crezi, fiule, că acestea sunt adevărate, sau încă te îndoiești?”. Iar Valerian a răspuns cu mare glas: „Cu adevărat nu este nimic sub cer mai vrednic de crezut decât aceasta”. Și îndată, cel ce se arătase, s-a făcut nevăzut. Apoi fericitul episcop Urban a început cu cuvintele a învăța din destul pe Valerian și, botezându-l, l-a trimis la sfânta lui logodnică.

Întorcându-se Valerian, a aflat pe fecioară în casă, rugându-se, și a văzut îngerul stând lângă dânsa cu mare strălucire și frumusețe nepovestită, ținând în mâinile sale două cununi împletite din trandafiri roșii și din crini albi, care împrăștiau bună mireasmă. O cunună a pus-o pe capul fecioarei, iar cealaltă pe capul lui Valerian, zicând: „Păziți-vă cununile acestea cu inimă curată și cu trup neîntinat, căci din raiul lui Dumnezeu vi le-am adus și au puterea aceasta, că niciodată nu se veștejesc, nici își pierd bună mireasmă; și nimeni nu poate să le vadă, fără numai cel ce iubește curăția ca și voi. Iar tu Valerian, de vreme ce te-ai învoit la sfatul curăției, pentru aceea m-a trimis Dumnezeu ca să mă arăt ție, ca să primești orice vei cere de la El”.

Valerian, căzând în genunchi și închinându-se, a zis: „Nimic nu-mi este mai iubit, în lumea aceasta, decât fratele meu Tivurtie; deci mă rog Domnului ca, precum pe mine, așa și pe fratele meu, izbăvindu-l de pierderea drăcească, să-l întoarcă spre Sine și să ne dea nouă, amândurora, numele Său cel sfânt”. Iar îngerul a zis către dânsul, cu fața veselă: „Bineplăcută este Domnului cererea ta, și-ți va împlini dorința inimii tale; precum te-a mântuit pe tine prin această fecioară, așa va mântui și pe fratele tău Tivurtie, prin tine și împreună cu dânsul vei intra la nevoința mucenicească”.

Acestea zicând, îngerul s-a făcut nevăzut. Iar fericitul Valerian, dimpreună cu sfânta fecioară, veselindu-se întru Hristos, se îndeletniceau cu vorbe folositoare de suflet. În acea vreme a intrat la dânșii Tivurtie, fratele lui Valerian și a zis: „Mă minunez foarte că am mirosit aici o bună mireasmă de trandafiri și de crini. De unde vine această mireasmă atât de plăcută prin care atât m-am îndulcit, încât mi se pare a fi cu totul înnoit?”. Iar Valerian a zis către dânsul: „Da, ai mirosit bună mireasmă, iubite frate, căci eu am rugat pe Dumnezeu pentru tine, ca și tu să te învrednicești cununii celei neveștejite și să iubești pe Acela al Cărui sânge este roșu ca trandafirul, iar trupul alb cum e crinul”. Tivurtie a zis: „Oare în vis aud eu aceste cuvinte său adevărat grăiești, frate?”.

Valerian a răspuns: „Până acum că în somn am viețuit, închinându-ne zeilor celor mincinoși și necuraților draci. Iar acum umblăm întru adevăr și în darul lui Dumnezeu”. Tivurtie a zis: „Cine te-a învățat pe tine acestea?”. Iar Valerian a răspuns: „Îngerul lui Dumnezeu m-a învățat, pe care și tu vei putea să-l vezi, dacă te vei lepăda de închinăciunile idolești”. Tivurtie voia să vadă îngerul, dar Valerian îl sfătuia să creadă mai întâi într-Unul adevăratul Dumnezeu și să primească Sfântul Botez și după aceea să aștepte arătarea îngerească. Iar Sfânta fecioară Cecilia, deschizându-și gura sa cea plină de dar, a început a-l învăța sfânta credință, arătându-i înșelăciunea zeilor păgâni, celor mincinoși, și neputința idolilor celor fără de suflet, descoperindu-i puterea adevăratului Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos.

Atât de puternică a fost învățătura sfintei fecioare de Dumnezeu înțelepțită, încât îndată s-a schimbat Tivurtie. Din necredincios, a devenit credincios și a zis: „Cred că nu este alt Dumnezeu afară de Cel creștinesc, și de acum înainte Acestuia voiesc a-I sluji”. Acestea auzindu-le fecioară, s-a umplut de multă bucurie, învățându-l cu mai multă sârguință și spunându-i despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, despre minunile Lui, despre patimă și moartea cea de bunăvoie, pe care le-a luat pentru dragostea către neamul omenesc. Iar Tivurtie, ascultând niște cuvinte ca acestea, se umilea cu inima și se aprindea cu dragostea Domnului.

Văzând fecioara întru dânsul atâta credință arzătoare, a zis către el: „Dacă crezi în Domnul nostru Iisus Hristos, apoi mergi împreună cu fratele tău la episcopul nostru creștinesc și primește de la dânsul Sfântul Botez, prin care, curățindu-te de păcate, te vei învrednici vederii îngerești”. Iar Tivurtie, adresându-se către fratele său, a zis: „Către cine vrei să mă duci?”. Valerian i-a răspuns: „Către Urban, omul lui Dumnezeu, vom merge. Acela este episcop creștinesc, om bătrân, înțelept și drept, a cărui față este că de înger, și graiurile lui adevărate”. Iar Tivurtie a zis: „Dar despre acel Urban spui, de care am auzit că a fost osândit la moarte de două ori? De vom merge la dânsul, apoi cei ce-l caută pe el să-l ucidă, și pe noi ne vor ucide, aflându-ne la dânsul”.

La aceste cuvinte ale lui Tivurtie, răspunzând fecioară, a început a grăi despre viața cea veșnică și neschimbată în veci, care este în cer, și despre răsplătirea sfinților mucenici, pentru moartea pe care o au răbdat pentru Hristos. Atunci Tivurtie aprinzându-se cu dorire dumnezeiască, a zis: „Această viață de puțină vreme s-o iubească oamenii cei fără de minte, iar eu viața cea veșnică o iubesc. Deci, du-mă, frate, degrabă la episcopul Urban, ca să mă curățească și să mă facă părtaș al vieții veșnice”.

Ducându-l fratele său la fericitul Urban, i-a vestit toate cele ce se făcuseră. Iar Urban s-a bucurat foarte mult de întoarcerea lui Tivurtie și, primindu-l cu dragoste, l-a botezat și l-a ținut la sine șapte zile, până când l-a învățat desăvârșit tainele sfintei credințe. După botez s-a învrednicit Sfântul Tivurtie de atâta dar încât adesea vedea pe Sfinții Îngeri și vorbea cu dânșii, și toate cele ce le cerea de la Dumnezeu le primea. Și multe minuni făcea, împreună cu fratele său, tămăduind pe cei bolnavi, și își împărțea averile sale creștinilor săraci, orfanilor și văduvelor. Pe cei de prin închisori îi răscumpăra și îngropa trupurile sfinților mucenici cu cinste, care, pe vremea aceea erau omorâți pentru Hristos.

Eparhul cetății, cu numele de Almah, auzind de toate acestea de la un om clevetitor, care cu porunca împăratului vărsa fără cruțare sângele robilor lui Dumnezeu, chinuind și omorând pe cei credincioși, îndată a poruncit să prindă pe Tivurtie și pe Valerian. Aducându-i înaintea sa, a zis: „Pentru ce ocăriți neamul vostru cel bun și îngropați pe aceia pe care împărații au poruncit a-i omorî pentru multe fărădelegi? Și pentru ce împărțiți averile voastre oamenilor celor lepădați? Sau doar și voi în aceeași rătăcire cu dânșii sunteți și vreți să fiți ceea ce sunt ei?”. Tivurtie a răspuns, ca cel ce era frate mai mare: „O! de ne-ar învrednici Dumnezeu și pe noi să fim socotiți în numărul robilor Lui, care au lepădat ceea ce se pare a fi și nu este, și au aflat ceea ce se pare a nu fi și este”.

Eparhul l-a întrebat: „Ce este ceea ce zici tu că se pare a fi și nu este? Nu pricep ce zici”. Iar Tivurtie i-a tâlcuit lui că toate cele de puțină vreme pe care le are lumea aceasta, apoi le arată și le făgăduiește a le da, acelea se par a fi, dar nu sunt, pentru că degrabă pier; iar viața ce va să fie se pare oamenilor, celor iubitori de lume, a nu fi, căci nu o văd; dar aceea este cu adevărat și în veac neîncetat vă fi, unde celor buni și credincioși multă răsplătire li se va da; iar cei răi și necredincioși vor avea parte de focul și de chinul cel fără de sfârșit. Apoi eparhul, vorbind mai mult cu ei, îi auzea grăind despre sfânta credință și despre lepădarea de lume și alte înțelepte învățături pe care el nevrând a le primi, poruncea să aducă jertfă zeilor.

Sfinții neplecându-se la porunca eparhului, acesta a poruncit să bată cu toiage pe Valerian. Dar sfântul fiind bătut, bucurându-se zicea: „Iată vremea pe care foarte mult am dorit-o, iată praznicul și ziua veseliei mele”. Iar eparhul striga: „Nu defăima pe zei și pe zeițe”. Apoi strigă și Sfântul Mucenic Valerian către popor, zicând: „Bărbați, cetățeni ai Romei, vă rog să nu vă scoată pe voi de la adevăr aceste chinuri ale mele, ci fiți tari, și pe zeii cei de piatră și de lemn sfărâmați-i, pentru că toți cei ce se închină lor vor fi arși în focul cel veșnic”.

După aceea s-a apropiat de eparhul lor un sfetnic cu numele Tarvinie, și i-a zis în taină: „De nu vei pierde degrabă pe aceștia, apoi toată avuția lor va fi împărțită la săraci, și ție nu-ți mai rămâne nimic”. Iar eparhul, ascultând sfatul lui, a poruncit să-i ducă pe amândoi la locul ce se cheamă Pag, pe lângă capiștea lui Zeus Jupiter, și de nu vor vrea să aducă jertfă, să li se taie capetele. Apoi a trimis împreună cu spectatorii și cu ostașii, pe postelnicul său Maxim, ca sub a lui purtare de grijă să se săvârșească tăierea mucenicilor.

Mergând Maxim împreună cu dânșii și uitându-se la sfinții răbdători de chinuri, plângea zicând: „O, flori scumpe ale tinereților! O, legătură a dragostei frățești! O, frumoasă pereche de tineri de neam bun și cinstit! Pentru ce de bună voie vă grăbiți a merge spre moarte, ca spre un ospăț mare?”. Iar Sfântul Tivurtie a zis către dânsul: „Dacă n-am fi știut despre viața cea veșnică, ce are să fie după moartea aceasta, apoi nu ne-am fi bucurat lipsindu-ne de această viață vremelnică”. Iar Maxim a întrebat: „Care viață este după viața aceasta?”. Tivurtie a răspuns: „Precum trupul este îmbrăcat cu haină, așa și sufletul este acoperit cu trupul. Deci trupul după moarte se preface în țarină, dar, ca pasărea ce se cheamă „phoenix”, va învia când va veni vremea; iar sufletul, de va fi sfânt și drept, îndată se va duce în bunătățile Raiului și acolo, petrecând întru bucurie, așteaptă învierea”.

Deci Maxim, uimindu-se de acele cuvinte, a zis: „Și eu aș fi lepădat această viață vremelnică dacă aș fi știut cu siguranță că mă voi învrednici de viața aceea de care îmi spui tu”. Iar Valerian a zis către dânsul: „De voiești să te încredințezi de viața cea veșnică, apoi făgăduiește nouă cu adevărat că te vei pocăi, și, depărtându-te de la rătăcire, te vei întoarce către Dumnezeul cel propovăduit de noi. Iar noi făgăduim ție că atunci când se vor tăia capetele noastre, va deschide Dumnezeu ochii tăi și vei vedea slava vieții celei veșnice, ce se va da nouă”.

Maxim a făgăduit cu jurământ zicând: „Să ard cu foc de nu voi crede în acel ceas întru-Unul Dumnezeu, Care dă viață veșnică după aceasta vremelnică, numai voi să împliniți ceea ce mi-ați făgăduit mie”. Iar sfinții au zis: „Poruncește dar slugilor să nu ne oprească a intra în casa ta, iar noi ne vom sârgui a chema la tine un om care va lumina sufletul tău, ca să poți vedea luminat cele făgăduite de noi”. Iar Maxim i-a luat cu bucurie în casa sa, neîndrăznind nici unul din ostași să-i zică ceva împotrivă.

Deci, mergând sfinții în casa lui Maxim, au ținut cuvânt pentru mântuire și-l învățau pe el să creadă în Domnul nostru Iisus Hristos. Și toți din casă i-au ascultat cu luare aminte până noaptea. Apoi Maxim a crezut cu toată casa sa, cum și mulți din ostași. Iar după ce s-a făcut noapte, a venit la dânșii Sfânta fecioară Cecilia cu niște preoți și s-au botezat cei ce au crezut, petrecând toată noaptea în rugăciune și în vorbire despre viața cea veșnică.

Începând a răsări luceafărul, Sfânta Cecilia a zis către răbdătorii de chinuri ai lui Hristos: „Fiți tari și cu sufletele răbdători, ostașii Domnului! Iată că trece întunericul nopții și luna răsare; deci și voi îmbrăcați-vă în arma luminii și ieșiți de vă săvârșiți alergarea voastră; căci cu bună nevoință v-ați nevoit și credința ați păzit. Mergeți dar de luați cununile dreptății, pe care vi le va da vouă Domnul”. Și-au pornit sfinții cu sârguință la locul cel zis; iar când treceau pe lângă capiștea lui Zeus, au fost siliți de slujitorii idolești să aducă tămâie pe altarul lui, pentru că era cu neputință cuiva a trece de capiștea aceea, dacă nu ar fi adus jertfă. Și toți cei ce intrau și ieșeau din cetate erau opriți la locul acela și siliți să aducă jertfă.

Oprindu-i și pe sfinții mucenici, îi sileau să pună tămâie pe altar, iar ei nu numai că nu au ascultat, ci au batjocorit nebunia lor și pentru aceea îndată le-au tăiat capetele lor cele sfinte. Fiind tăiați, Maxim a adeverit cu jurământ tuturor celor ce stăteau de față, zicând: „Iată, văd pe îngerii lui Dumnezeu strălucind ca soarele, care, scoțând din trupuri sufletele mucenicilor celor tăiați, ca pe niște fecioare preafrumoase din cămară, le ridică cu mare slavă către ceruri”. Acestea zicând, unii din necredincioși au crezut în Hristos.

Înștiințându-se eparhul că Maxim a primit credința creștinească, a poruncit să-l bată tare cu vergi, până într-atât încât și-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu. Iar trupul lui, luându-l Sfânta fecioară Cecilia, l-a îngropat împreună cu trupurile mucenicilor Tivurtie și Valerian. Apoi a poruncit să se închipuiască la mormântul Sfântului Maxim o pasăre ce se chema fenix, arătând credința sfântului, căci din pildă acestei păsări, a crezut în învierea morților ce are să fie. După acestea, eparhul a poruncit să caute averea lui Tivurtie și a lui Valerian, dar n-au aflat-o, pentru că Sfânta Cecilia o împărțise toată săracilor. De aceea a trimis slugile sale să o prindă.

Venind slugile la dânsa, sfânta le-a zis: „Ascultați-mă pe mine, vecinii și frații mei, că deși sunteți slugi ale eparhului, însă mie mi se pare că nu aveți credința lui. Eu doresc să pătimesc și să mor pentru Hristos Domnul meu, pentru că nu voiesc să am tovărășie cu viața aceasta vremelnică, ci caut viața cea veșnică. De aceea ca să trec mai degrabă la ea, luați-mă și nu cruțați neputința tinereților mele, chinuiți-mă și mă dați morții”.

Iar slugile, auzind cuvintele ei, le era jale pentru dânsa, văzând o fecioară ca aceea frumoasă, de bun neam, înțeleaptă, care dorește moartea. Deci o rugau ca să nu piardă cu moartea o așa frumusețe. Iar ea a zis către dânșii: „Nu pierd frumusețea tinereților mele, ci spre mai bine o schimb; căci dau tină pentru aur și hârb pentru piatră scumpă, iar casa pământească a trupului o dau pentru locașurile cerești cele prealuminate. Au doară nu este bună o neguțătorie ca aceasta, pe care și vouă v-o doresc?”.

Deci ea a grăit multe despre răsplătirea drepților, încât s-au uimit toți cei ce o ascultau. Și era popor mult atunci în casa ei, bărbați și femei, care ascultau învățătura ei cea folositoare. Atunci a întrebat sfântă pe toți, zicându-le cu glas tare: „Oare credeți că sunt adevărate toate cele grăite de mine?”. Iar ei cu o gură au răspuns: „Credem cu adevărat și mărturisim pe Hristos cel propovăduit de tine, a fi Dumnezeul nostru adevărat, care te are pe tine ca roabă a Sa”.

Atunci sfânta fecioară s-a umplut de nespusă bucurie și îndată a plecat să cheme pe episcopul Urban, care venind în casa ei, a botezat pe cei ce au crezut, până la patru sute de suflete, parte bărbătească și femeiască; și s-a făcut casa ei biserică a lui Hristos. După acestea, eparhul a dus la nedreaptă să judecată pe roaba cea dreaptă a lui Hristos și, întrebând-o despre credință, a auzit de la dânsa propovăduindu-se cu îndrăzneală numele lui Hristos. Iar el a zis către dânsa cu asprime: „De unde ai îndrăzneala aceasta?”. Sfântă a răspuns: „Din bună știință și neîndoita credință”. Judecătorul a zis: „Dar nu știi, ticăloaso, că am stăpânire de la împărați să omor și să fac viu?”. Sfântă a răspuns: „Spui minciuni, zicând că ai voie a face viu; căci se cădea ție să zici că a omorî ai putere, iar nu și a învia; că a omorî poți, iar a face viu nu poți”. Iar judecătorul a zis: „Jertfește și leapădă-te de Hristos, ca să fii liberă”. Iar sfânta îndată s-a arătat gata a muri pentru Hristos.

Deci a poruncit judecătorul să o ducă în casa ei și acolo să o omoare, într-un cuptor aprins. Și a fost chinuită cu fum și cu foc trei zile și trei nopți, dar cu darul lui Dumnezeu a fost răcorită și ținută vie. Înștiințându-se despre aceasta Almah, că de atâta vreme se află încă vie mucenița în cuptorul acela, a poruncit să o taie acolo cu sabia. Venind chinuitorul, a lovit-o peste grumaz cu sabia de trei ori și nu i-a tăiat capul; și așa lăsând-o, s-a dus. Iar credincioșii au adunat sângele ei cu burete și cu pânza. Sfânta Cecilia a mai trăit trei zile, grăind cu bună pricepere și întărind pe credincioși în credință. Apoi, rugându-se, și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu și a fost îngropată cu cinste. Amin.