Pe pământul Persiei, în împărăția lui Hosroe cel bătrân, era o femeie tânără și frumoasă, care se chema cu nume persan Golinduhia. Ea se trăgea din neam slăvit și din boieri mari, fiind însoțită după un bărbat vestit, mai mare al vrăjitorilor. Această femeie, după trei ani ai însoțirii sale, înțelepțindu-se din dumnezeiasca luminare, a început a cunoaște rătăcirea păgânătății persane și cerceta care este credința cea dreaptă. Auzind de credința creștinească cea neîntinată, gândea în sine despre dânsa: „Oare aceasta este credința cea dreaptă sau alta?”. Deci, dorea să se povățuiască spre aceea și să vină la cunoștința adevărului.

Petrecând ea multe zile într-o astfel de gândire, într-o noapte a avut în vis o vedenie: a văzut stând înaintea ei pe un înger luminos al lui Dumnezeu, care, luând-o, a dus-o într-un loc întunecos și aprins, plin de mare frică și de spaimă, unde se munceau mulțime de oameni. Ea a întrebat pe îngerul care o ducea: „Ce este locul acesta înfricoșat și cine sunt cei ce sunt munciți într-însul?”. Iar îngerul a zis către dânsa: „Locul acesta este pedeapsa păcătoșilor și a necredincioșilor și într-însul sunt strămoșii tăi, care s-au închinat idolilor persani”. Golinduhia se mâhnea de pierderea strămoșilor săi și suspina. Apoi îngerul a dus-o în alt loc, unde era Raiul, locul de sălășluire al drepților și, printr-o ușă mică, i-a arătat o lumină mare ce era înăuntru. În acel loc dănțuiau mulți bărbați și femei cu bucurie nespusă.

Deci îngerul, arătându-i aceasta, a intrat prin ușa aceea. Golinduhia voia și ea să intre în urma îngerului, dar n-a lăsat-o, zicându-i: „Nu poți să intri aici pentru că nu ești creștină. Nimeni nu intră aici din cei ce nu au Sfântul Botez al Domnului nostru Iisus Hristos”. Ea, deșteptându-se din somn, se mira cu spaimă de acea vedenie și dorea foarte mult să se facă creștină, lepădând păgânătatea persană și vrăjile bărbatului său. Ea se îngrijea cu gândul, cum s-ar putea învrednici de Sfântul Botez și de aceea se ruga cu lacrimi către Dumnezeul creștinilor. Apoi, degrabă și-a câștigat cererea sa, pentru că, povățuindu-se de îngerul Domnului, a ieșit din casă, neștiind nimeni, și s-a dus la un sfințit slujitor al Domnului, care petrecea într-un loc ascuns, ca un înger în trup. Tot de acela s-a învățat sfânta credință și s-a botezat, punându-i numele la Sfântul Botez, Maria.

După primirea Sfântului Botez, ea s-a dus iarăși la casa sa, dar, fiind logodită cu Hristos, nu s-a mai însoțit după lege cu bărbatul său cel necurat, nevrând să se întineze. Deci, petrecea în post și rugăciune, precum o învățase duhovnicescul părinte care a botezat-o. Ea petrecea nopți întregi fără de somn, stând și rugându-se Domnului, iar ziua tăcea, luând aminte la sine, nevoind să vorbească cu cei necredincioși. Pe bărbatul său nu l-a lăsat nici să se apropie de ea, iar el se mira de o schimbare ca aceasta, nepricepând pricina. Deci, era în mare mâhnire pentru ea. El se mâhnea mai ales de împreunarea firii, pentru că nicidecum nu voia să se apropie de el. Deci, silindu-se spre obișnuita împreunare, cu amăgire și rugăminte, cu îngrozire, cu bătaie și cu sila, nimic nu sporea, pentru că era întărită de puterea nevăzută a lui Dumnezeu.

Cunoscând el că soția lui este creștină, a plâns de ea, ca pentru o femeie pierdută, și o îndemna cu lacrimi în tot chipul să se lepede de Hristos și să fie cu dânsul pentru împreunarea însoțirii, precum a fost și mai înainte. Dar n-a putut, căci ea era întărită în credință și în dragostea lui Iisus Hristos. El mai făcea încă și vrăji pentru ea, chemând în ajutor puterea diavolească, dar nici așa nu a făcut nimic, pentru că diavolii nu îndrăzneau să se apropie de ea, văzând-o luminată de darul lui Hristos. Deci, s-a dus la împăratul Hosroe, spunându-i cu jale că femeia sa este creștină.

Atunci, împăratul a trimis la dânsa pe unul din sfetnicii săi ca s-o povățuiască; dar și acela s-a întors fără de ispravă. Împăratul n-a făcut numai o dată aceasta, ci de mai multe ori, deoarece trimitea la ea bărbați cinstiți și femei de neam bun, ca s-o îmbuneze și s-o înduplece a se întoarce la credința ei de mai înainte și astfel să petreacă cu bărbatul său; însă toate ostenelile erau zadarnice.

Odată împăratul a trimis la dânsa, zicându-i: „Dacă te vei lepăda de credința creștinească și te vei întoarce la cea păgânească, împăratul te va lua de femeie și vei fi împărăteasa lui”. Sfânta a zis către cei ce veniseră la ea: „Vă întreb să-mi spuneți un lucru. Dacă împăratul mă va lua ca să-i fiu femeia lui, el nu va muri? Va fi viu în veci? Dacă va fi fără de moarte în veci, atunci îl voi asculta”. Cel ce venise i-a răspuns: „Nu este cu putință omului să fie fără de moarte, căci și împăratul este om, deci va muri și el!”. Atunci sfânta a răspuns: „Eu nu voiesc să mă însoțesc cu împăratul cel muritor și de puțină vreme, căci m-am însoțit cu Împăratul cel fără de moarte, cu Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce petrece în veci, pentru Care sunt gata a pătimi și a muri”. Întorcându-se, trimișii au spus împăratului cuvintele ei. Iar el, foarte mâniat, a poruncit să o lege cu lanțuri de fier peste tot trupul și să o arunce într-o temniță uitată și părăsită. Acolo, de toți să fie uitată ca o moartă.

Sfânta a petrecut în temnița aceea 18 ani. În acei ani a murit împăratul Persiei, Hosroe cel bătrân, și după el a urmat fiul său, Armisdas. Pe atunci grecii au avut ca împărați pe Iustin cel tânăr, pe Tiberie, al doilea cu acest nume, iar după ei au avut pe Mavrichie. În această vreme a venit în Persia un sol, bărbat cinstit, cu numele Aristobul, iubitor și plăcut lui Dumnezeu, care, auzind de Sfânta Muceniță Golinduhia (Maria) că șade în temniță, a dorit s-o vadă și să se învrednicească de binecuvântarea ei. Deci, a rugat pe împăratul Persiei să poruncească, ca să-l lase să meargă la dânsa în temniță. Deci, câștigând învoială, a mers la sfânta, căreia i-a sărutat lanțurile cu care era legată pentru Hristos și a luat o parte din acelea spre binecuvântarea sa. Întârziind bărbatul acela câtăva vreme în Persia, se ducea adeseori la sfânta, învățând-o psalmii lui David. Mireasa lui Hristos, șezând în temniță ca într-o cămară, cânta și mulțumea lui Dumnezeu.

După plecarea lui Aristobul, împăratul Armisdas a dat pe sfânta vrăjitorilor, ca s-o muncească. Aceia o scoteau în toate zilele din temniță și o băteau, rănind-o fără milă. Însă a doua zi o găseau sănătoasă. Într-o vreme, de multe bătăi, i s-a crăpat pieptul în jumătate, pentru că o bătea pe pântece și pe piept; iar a doua zi, fiind scoasă iarăși la bătaie, s-a arătat cu trupul sănătos. Acest lucru văzându-l perșii care o priveau, s-au mirat și au preamărit puterea lui Hristos. Deci, mulți dintre ei s-au plecat la credința creștinească. Vrăjitorii care o munceau, se mâniau spre mielușeaua lui Hristos ca fiarele. Deci, au aflat asupra ei alte munci, astfel: i-au ars capul cu jăratec, au pus-o într-un sac legat și pecetluit și după aceea au aruncat-o într-o groapă adâncă, ca să moară acolo. Dar, cu dreapta cea puternică a lui Dumnezeu, Care îi păzea viața, a petrecut vie multe zile fără hrană și fără băutură. Astfel fiind muncită mucenița mai presus de fire multe zile, împăratul a poruncit la niște oameni ca s-o batjocorească, ducând-o într-o casă deosebită. Când acei oameni intrau în casă, nu găseau pe muceniță pentru că era acoperită de Dumnezeu prin nevedere și ochii lor întunecați nu puteau să vadă pe curata mireasă a lui Hristos. Plecând cei fără de rușine, mucenița se vedea iarăși de către slujitorii ighemonului.

Deci, ducând-o iar la muncire, a răbdat fel de fel de pătimiri. După aceea au aruncat-o spre mâncare unui balaur mare și înfricoșat, pe care îl țineau și-l hrăneau într-o peșteră adâncă. Dar Cel ce a închis gurile leilor, ca să nu mănânce pe Daniil cel aruncat în groapă, tot Acela a trimis pe îngerul Său și a închis gura balaurului, ca să nu vatăme nici să se atingă de trupul cel mult chinuit al muceniței. Ea a înfrînat mânia lui și balaurul era înaintea ei ca un mielușel blând, zăcând și odihnindu-se lângă picioarele ei. Sfânta a petrecut cu balaurul în acea prăpastie patru luni. Balaurului i se arunca în toate zilele hrana cea rânduită, iar mucenița petrecea vie fără de hrană și fără băutură, tot ca mai înainte, ținându-i viața, cu minuni, puterea lui Dumnezeu.

După mai multe zile, a flămânzit și i s-a arătat ei îngerul Domnului, care s-a atins de gura ei, făcând semnul Sfintei Cruci și zicându-i: „De acum nu vei mai flămînzi, nici vei mai înseta, afară numai când de voia ta vei pofti, ca să mănânci ceva puțin, arătându-te prin aceasta că încă ești cu trup; dar aceea va fi întru a ta stăpânire”. Acestea zicându-i, a scos-o din prăpastia aceea. Deci, păgânii păzind-o pe dânsa, iarăși au prins-o și mult s-au mirat că nu a mâncat-o balaurul. Ei se mai mirau cum ea a ieșit din groapă și ziceau că a fermecat pe balaur cu vrăji creștinești, ca să nu o mănânce și a ieșit din groapă tot cu vrăji. Dar iarăși ziceau: „Cât de puternică este vraja creștinească, încât a biruit vrăjile persane”.

Împăratul, aflând că sfânta este vie, a poruncit s-o taie cu sabia. Dar, pe când o ducea la tăiere, îngerul Domnului a răpit-o pe ea din mâinile ostașilor fărădelege și a păzit-o nevătămată. Deci, ducându-se mucenița, petrecea între creștini, neștiută de chinuitori. Creștinii, pe atunci, nu erau mulți în Persia și nu viețuiau prin locuri vestite, ci mai mult prin locuri retrase, deși știau de dânșii necredincioșii. Deci sfânta era, după cuvântul îngerului, neflămânzind, nici însetând, fără numai când voia să se arate pe sine că este trup, iar nu nălucire. Ea lua o fărâmitură mică de pâine și, înmuind-o pe aceea în apă caldă, o mânca. Dar aceasta o făcea rar, uneori după zece zile, iar alteori după mai multe zile. Deci, trecând puțină vreme, după izbăvirea de moarte a sfintei mucenițe, a pierit cu sunet necredinciosul împărat al Persiei, Armisdas, fiind ucis de ai săi.

După el a venit Hosroe, fiul său și nepotul lui Hosroe cel bătrân; dar și asupra aceluia s-au răsculat boierii, încât Hosroe a fugit din Persia. Deci, gândea unde să se întoarcă: în Arabia, unde stăpâneau turci, sau în părțile grecești, la creștini. El nu se pricepea nici pe ce cale să apuce. Drept aceea, a lăsat liber frâul calului său, ca, pe calea pe care o va lua, într-acolo să meargă. Deci, când a sosit la o răscruce, de unde pornea o cale către Arabia, iar alta spre greci, calul a apucat pe cea care ducea către greci și Hosroe a mers cu casnicii săi la stăpânirea grecească, unde a fost primit cu cinste și cu dragoste de Mavrichie, împăratul grec. Deci, Mavrichie a dat lui Hosroe multă putere din oastea sa și, ducându-se în Persia, a biruit pe vrăjmașii săi și iarăși și-a luat scaunul său, dând liniște și libertate creștinilor ce erau în Persia. Căci Hosroe avea pe Mavrichie ca pe un tată al său și pentru dânsul n-a făcut rău creștinilor, până la sfârșitul lui Mavrichie.

Când Hosroe a venit în Persia, împreună cu dânsul a venit și Sfântul Dometian, episcopul Melitinei, care era trimis de Mavrichie. El a văzut cu ochii săi, precum a văzut și Aristobul mai înainte, pe Sfânta Muceniță Maria, care se numea în persană Golinduhia. Dar acum nu mai era în legături, ci în libertate, propovăduind pe Hristos perșilor. El a vorbit cu dânsa, iar de pătimirea ei a aflat din gura alteia, iar aceea a auzit din spusele altora. Deci, întorcându-se în țara grecească, a spus de dânsa multora. Rudeniile ei au primit în Persia sfânta credință, încă și alți însemnați și vestiți oameni și mulți din popor s-au făcut creștini, pentru că vedeau minunile cele multe făcute de dânsa și prorociile celor viitoare; pentru că avea dar de prorocie și de înainte-vedere și cele ascunse le vedea. Astfel se înmulțea prin ea slava lui Hristos în părțile acelea.

După aceasta, Sfânta Muceniță Maria s-a dus în hotarele stăpânirii grecești, la Chirchesia și la Daria, apoi s-a dus la Ierusalim, unde s-a închinat făcătorului de viață lemn al cinstitei Cruci a Domnului și la Mormântul Lui și la celelalte locuri sfinte. Apoi, ea a mers într-o mănăstire oarecare, unde pătrunsese eresul răucredinciosului Sever, care mărturisea că dumnezeirea a fost pătimitoare, adăugând la rugăciunea „Sfinte Dumnezeule” aceste cuvinte: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, «Cel ce Te-ai răstignit pentru noi», miluiește-ne pe noi”; ca și cum Tatăl, Fiul și Sfântul Duh ar fi pătimit pe Cruce. Deci, sfânta s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i descopere ei despre severiani. Oare se cade ei a se apropia de împărtășirea lor sau nu? Deci, ea a văzut pe un înger ținînd două pahare, unul plin de întuneric și altul plin de lumină. Prin aceasta i se arăta ei că paharul cel cu întuneric este ereticeasca credință, iar cel cu lumină este al sfintei Biserici sobornicești. Drept aceea, sfânta s-a mâhnit de ereticeasca învățătură și degrabă s-a dus de acolo. Ea a fost trecută de îngerul lui Dumnezeu și dusă prin alte cetăți și țări. În Ierapolea Siriei a cercetat pe Episcopul Ștefan, care mai pe urmă a scris viața ei.

Când i s-a apropiat fericitul ei sfârșit, s-a îmbolnăvit puțin pe când era în biserica Sfântului Mucenic Serghie, care este între Nisibe și cetatea care se numește Dara. Deci, ea s-a rugat mult pentru mântuirea a toată lumea, a dat mulțumire lui Dumnezeu pentru mila Lui cea mare pe care a făcut-o cu dânsa și cu bucurie și-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului său, pe Care L-a iubit și pentru Care a pătimit multe chinuri. Astfel s-a numărat cu sfintele mucenițe întru împărăția Lui cea cerească. Sfânta Muceniță Maria, care mai înainte s-a numit Golinduhia, și-a săvîrșit viața sa pe pământ, pentru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.