Numită încă din copilărie „nebună” pentru purtarea sa neobişnuită, Sfânta Pelaghia s-a născut în Arzamas și s-a căsătorit, la dorința părinților ei. A adus pe lume doi fii, însă curând aceştia au trecut la cele veşnice. Primind cu răbdare aceste încercări, își petrecea toată vremea în rugăciune, lângă pragul bisericii.

Întâlnirea cu Sfântul Serafim de Sarov a mișcat-o profund și a început să-şi petreacă nopţile în rugăciune şi să pară a fi nebună, de parcă şi-ar fi pierdut minţile. Hoinărea pe străzi și era adesea batjocorită şi luată în râs.

„Mămica” obștii de maici de la Diveevo

În anul 1837 a fost primită în obştea Mănăstirii Diveevo, unde și-a continuat nevoinţa părutei nebunii: trăia pe stradă într-o groapă plină de mizerie, spărgea geamurile chiliilor, se bătea cu capul de pereţii clădirilor, întotdeauna mergea desculţă, îşi înţepa picioarele în cuie şi îşi pedepsea trupul în orice fel, se hrănea numai cu pâine şi apă, neluând parte niciodată la mesele mănăstirii. Unele surori o cinsteau, altele o socoteau stăpânită de un demon înainte-văzător. Dar toate maicile cele binecuvântate din Diveevo o cinsteau și o strigau „mămică”.

Încă din timpul vieţii, Sfânta Pelaghia obişnuia să-i vindece pe toţi cei care veneau la dânsa. Astfel, artistul M. P. Petrov s-a tămăduit astfel de paralizia mâinii. Apărea în vise şi dăruia vindecare. Proorocea, văzând toată viaţa oricui. Odată, a reuşit să stingă un foc de la distanţă. Însăşi egumena obștii se sfătuiau cu fericita înainte-văzătoare.

„Multe suflete s-au salvat prin mijlocirea ei”

Despre darul înaintei-vederii sale au aflat mulți oameni și din toate colţurile Rusiei veneau la ea credincioși. A proorocit răspândirea iacobinismului şi a terorismului în Imperiu, fapt ce aveau să ducă până la urmă la uciderea ţarului Alexandru al II-lea, pentru care Sfânta Pelaghia plângea şi se ruga neîncetat.

La îndemnul Sfântului Serafim de Sarov care i s-a arătat în vis, după 20 de ani de aspră nevoinţă, Sfânta Pelaghia s-a închis într-o chilie, a început să ocolească oamenii, a devenit tăcută, stătea şi plângea pe podea lângă uşa de la intrare şi îşi petrecea nopţile în rugăciune. Se hrănea mai ales cu pâine neagră, din care făcea biluţe ce îi serveau drept metanii pentru rugăciunea lui Iisus. Nu s-a spălat şi nu şi-a tăiat unghiile niciodată. Binecuvântata a trăit în obşte până la plecarea sa din lumea aceasta şi după cuvântul Sfântului Serafim de Sarov „multe suflete s-au salvat prin mijlocirea ei”.

Sfânta Pelaghia s-a mutat la cele de Sus la 30 ianuarie 1884. Înainte de moartea sa a făgăduit tuturor celor care îşi vor aminti de dânsa că şi ea îşi va aminti şi se va ruga pentru ei. În anul 2004, trupul său s-a aflat nesupus stricăciunii și răspândind bună mireasmă și astfel a fost trecută în rândul Sfinţilor.