În zilele preasfințitului patriarh al Ierusalimului, Ilie, care era al doilea cu același nume în Sfânta Cetate a Ierusalimului, aflată atunci sub stăpânirea agarenilor, iar în Constantinopol împărățind Constantin și Irina (780-797), s-a făcut război în Palestina, în seminția agarenilor. Și multă risipire se făcea țării cu războiul acela, pentru că barbarii, oștindu-se între ei, pustiau nu numai satele, ci și cetățile, precum Elevteropolis, Ascalonul, Gaza, Scarifia și celelalte. Căci năvăleau fără de veste și, deși nu ucideau pe tot poporul, jefuiau toate averile și omorau pe toți aceia care li se împotriveau. Și ședeau pe lângă toate căile, prinzând pe cei ce treceau, bătându-i, rănindu-i și răpindu-le tot ce aveau, până la cămașă. Numai această milă aveau, că eliberau vii pe cei dezbrăcați, bătuți și răniți.

Atunci și Sfânta Cetate a Ierusalimului era în mare frică. Că, strângându-se de prin cetățile dimprejur și de prin sate, poporul străjuia zidurile și se pregătea să stea împotriva barbarilor acelora care tâlhărește năvăleau asupra lor. În acea vreme și preaslăvitul locaș al Sfântului Hariton a fost foarte risipit și de atunci niciodată nu s-a mai înnoit, ci a rămas în desăvârșita pustiire.

Dar și Lavra Cuviosului Sava foarte mult a fost chinuită atunci. Căci adunându-se din diferite locuri sfinții părinți, pe vremea Cuviosului egumen Vasile, prin pustnicească viață plăceau lui Dumnezeu; iar în vremea războiului agarenilor și a năvălirii lor tâlhărești, nu ieșeau din locașul lor. Că, deși puteau să lase lavra și să se izbăvească de barbari în cetatea Ierusalimului, însă locul acela sfânt, în care de la început primiseră jugul lui Hristos, nu voiau să-l lase. Ci, murind lumii desăvârșit, nu se îngrijeau de moartea ce era să vină asupra lor. Căci își puseseră nădejdea în Hristos, zicând: „Puternic este ca, de va voi Stăpânul nostru, cu înlesnire să ne scoată pe noi din mâinile barbarilor. Iar de va voi, cu judecățile Sale cele drepte, ca să fim dați barbarilor spre înjunghiere, apoi, mai de folos este să trimită Domnul asupra noastră mucenicie degrabă”.

Și grăiau unul către altul: „Să primim din mâinile Stăpânului nostru cele mai folositoare nouă și să nu ne întoarcem de la liniștea cea pustnicească la gâlceava lumească de frica barbarilor, ca să nu fim socotiți în ochii tuturor ca niște fricoși, care n-am păzit porunca Domnului nostru, Care zice: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Dacă este frumos lucru a vedea pe cei ce ies din lume la pustietate și urmează lui Hristos, apoi cât de necuvios lucru este a-i vedea, după puțină vreme de nevoință în pustie, că se întorc iarăși la lume, fugind de frica omenească. Deci, să nu râdă de noi diavolul, vrăjmașul cel de obște al tuturor, cu frica barbarilor izgonindu-ne la cetate din liniștea pustiei, el care, de multe ori biruindu-se de noi, fugea ca un câine izgonit cu rușine, ajutându-ne Hristos, Împăratul nostru, asupra lui.

Nu avem ziduri de piatră spre apărare, ci zid nesurpat ne este Hristos, Căruia, de la Sfântul Prooroc David, ne-am învățat a-I cânta: Fii mie Dumnezeu scutitor și drept, casă de scăpare și loc de întărire, ca să mă mântuiești. Nu avem zale, coifuri și paveze, cu care să putem înfrânge săgețile barbarilor; ci avem armele duhovnicești ale dragostei, platoșa nădejdii, pavăza credinței, coiful mântuirii; deci cu acelea să ne înarmăm. Nu sunt la noi cete de oaste, care ne-ar apăra de barbari; dar va sta îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dânsul și ne va izbăvi. Pentru că viețuind, avem pe Hristos, iar dacă murim, avem dobânda, de vreme ce nu iubirea și dorința de viață vremelnică ne-au silit a intra în pustia aceasta. Și pentru ce ne-am sălășluit în locul acesta pustiu? Oare nu pentru dragostea lui Hristos? Și dacă vom fi uciși aici, pentru Hristos vom fi uciși, pentru Care și viețuim aici!”.

Astfel petreceau în lavră, și cu cuvinte mângâindu-se și îmbărbătându-se unul pe altul, trupurile împreună cu sufletele lor le încredințau Domnului. Apoi și altă pricină binecuvântată și dreaptă îi ținea neieșiți; căci, cei care petreceau împrejurul lor, aveau pizmă asupra acelui sfânt locaș și nimic altceva nu doreau, decât să vadă risipită lavra Sfântului Sava, iar locul acela să fie pustiu și nelocuit de monahi. Și, dacă ar fi ieșit frații cât de puțin din lavră, apoi îndată pizmașii ar fi năvălit și ar fi aprins biserica și chiliile și tot locașul l-ar fi asemănat cu pământul. Dar pentru ca acest lucru să nu li se întâmple, sfinții părinți petreceau neieșiți.

Deci ei nu erau ca o trestie clătinată de vânturi, ci erau nemișcați de viforul ispitelor ce năvălesc asupra noastră și ca niște stâlpi întemeiați pe piatră. Și, nu numai pentru aceea nu ieșeau din lavră, adică să păzească pereții ci, mai vârtos, pentru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Care S-a preamărit în acel loc oarecând, și Care și în zilele lor Se preamărea.

Astfel viețuind acei sfinți părinți în lavra aceea, Apărătorul cel de sus, cu rugăciunile părintelui nostru Sava, prin voia Sa cea sfântă, îi ferea nevătămați de barbari, pentru că, deși de multe ori veneau din Arabia sau dintr-altă parte taberele lor spre marele locaș și se abăteau aici, însă nici un rău nu le făceau, decât numai căutau mâncare. După aceea, uitându-se spre monahi și scrâșnind din dinți, nu-i vătămau, nelăsându-i Dumnezeu să facă rău robilor Lui. Apoi, luând mâncare din locaș cât putea să se găsească, se duceau într-ale lor. Iar în loc să mulțumească, se lăudau că vor risipi lavra și vor face locul acela pustiu.

Odată, o tabără de barbari vrând să-și împlinească lucrul cel rău ce-l aveau în gând, a venit asupra lavrei ca s-o prade și să risipească locașul. Din întâmplare s-a întâlnit fără de veste, în dreptul Sfântului Betleem, cu oastea care era pusă de ierusalimiteni să păzească trecerea barbarilor. Deci, făcându-se război, barbarii au fost biruiți și izgoniți, precum mai pe urmă s-a făcut înștiințare. Dar și al doilea rând, a pornit tabăra, cu același gând rău. Și, mergând într-un sat oarecare ce nu era departe de lavră, au găsit mult vin ascuns sub lemne și, îmbătându-se, au făcut război între dânșii; și, rănindu-se unul pe altul, mulți au căzut morți, încât li s-a stricat sfatul, iar tabăra li s-a risipit.

După acestea toate, Dumnezeu a voit să vină ispită asupra robilor Lui, precum odată asupra dreptului Iov ca, precum aurul se lămurește în ulcea, așa să se afle cei vrednici ai lui Dumnezeu. Și a lăsat ca mâinile barbarilor să se atingă de plăcuții Săi sfinți, cărora înainte le-a pregătit mucenicești cununi. Căci auzind cuvioșii despre acele două tabere care voiau să năvălească asupra lavrei, că una a fost biruită de ostașii de la Ierusalim, care au izgonit-o, iar cei din tabăra a doua singuri între ei s-au bătut și s-au risipit, ședeau fără frică în chiliile lor, săvârșind sfântul post de patruzeci de zile în obișnuitele osteneli pustnicești.

În acea vreme, însă, prin îndemnarea diavolească, s-au adunat niște arapi barbari, ca la șaizeci, care purtau arce, săgeți și săbii. Aceștia se sfătuiseră să năvălească tâlhărește asupra lavrei, nădăjduind să afle la monahi ceva bogății. Și, aproape de sfârșitul sfintelor patruzeci de zile, în săptămâna dinaintea Duminicii Stâlparilor, în ziua a treisprezecea a lunii martie, în al doilea ceas din zi, barbarii au năvălit asupra locului aceluia pustnicesc. Venirea lor simțind-o, monahii alergau din pustniceștile chilii în mănăstire și în biserică, iar barbarii, cu săbiile și cu arcele întinse ca la un război, au alergat asupra mănăstirii. Și a lor cruzime vrând s-o îmblânzească, unii din părinți au ieșit înaintea lor cu blândețe, vorbind către dânșii cu cuvinte blânde și zicând:

„Pentru ce, o, bărbaților, ați venit ca la război la noi cei fără de arme și ca la niște vrăjmași? Ce v-a adus? Noi cu toții suntem în pace. Nici pe voi, nici pe altcineva n-am mâhnit vreodată. Căci pentru aceea petrecem în pustia aceasta, lăsând în lume toate ale noastre, ca, fiind depărtați de pizmuiri, de sfezi și de războaie, să putem a plânge în pace pentru păcatele noastre și să plăcem lui Dumnezeu. Dar nu numai că n-am mâhnit pe nimeni din voi, ci ne sârguim și a face bine, pe cât putem. Pentru că pe mulți din ai voștri, venind pe aici, i-am ospătat, i-am odihnit și le-am dat hrană de drum. Deci nu ne răsplătiți rele în loc de bune, ci mai ales sunteți datori să ne mulțumiți pentru facerile de bine făcute de noi, vouă, că și acum suntem gata să vă punem bucate înainte și cu iubirea de străini, obișnuită nouă, să vă odihnim”.

Iar barbarii strigau cu mânie: „Nu pentru mâncare am venit aici, ci pentru argint și aur. Deci, una din două vă stă înainte: ori să ne dați aur și argint ca să fiți vii, ori, nevrând să ne dați, să pieriți de mâinile noastre”. Zis-au părinții: „Să ne credeți, o, bărbaților, că suntem săraci și scăpătați și atât de lipsiți, încât nici pâine destulă, nici haine n-avem de ajuns; iar aur și argint, de care aveți trebuință, noi nici în vis nu cugetăm a avea, decât numai puține lucruri de nevoie obișnuim în viața noastră”.

Acestea grăind sfinții, s-au mâniat barbarii și au slobozit săgețile ca ploaia asupra monahilor celor adunați și neîncetat săgetau, până ce și-au deșertat sacii; și îndată pe treisprezece cuvioși părinți i-au lovit de moarte, iar pe alții i-au rănit puțin. Apoi, repezindu-se spre chilii, cu pietre mari sfărâmau ușile ca să găsească ceva și scoteau afară lucrurile cele sărăcăcioase ale monahilor. Apoi au aprins chiliile și tot astfel voiau să facă și bisericii. Dar, cu rânduiala lui Dumnezeu, mai înainte de a aduce ei găteje și foc la biserică, au văzut de departe niște oameni venind și, socotind că vine oaste de la Ierusalim pentru apărarea monahilor, îndată au fugit, scoțând împreună cu ei lucrurile monahicești jefuite.

Iar ava Toma, scoțând săgețile din frații cei răniți, le spăla rănile și le punea doctoria care li se cădea, deoarece era doctor iscusit cu meșteșugul. Și se vedeau rănile cele cumplite, la unii în piept, la alții pe umeri, la alții în obraz și în frunte, iar la alții le erau capetele sfărâmate cu pietre. Însă toți se udau cu sângele care curgea dintr-înșii și privirea celorlalți era foarte umilită.

Sosind praznicul Duminicii Stâlparilor și cântarea cea de toată noaptea săvârșindu-se, se înștiințară unii din acei cuvioși părinți, că acei barbari adună mai mulți tovarăși tâlhari ca să năvălească iarăși asupra lavrei lor. Și i-au cuprins pe acei fericiți părinți mare frică și cutremur, însă n-au fugit; ci îndată, pregătindu-se de moarte și punând nădejdea lor spre Dumnezeu, își așteptau sfârșitul.

După ce s-a apropiat ziua Patimilor Stăpânului, le-a sosit și acelora ziua pătimirii. Pentru că în ziua de 20 martie, în Joia cea Mare, dimineața, au năvălit arapii tâlhărește a doua oară asupra lavrei, cu mai multă putere, și au ucis pe cuvioși fără cruțare, prin felurite ucideri. Pe unii săgetându-i cu săgețile, altora tăindu-le capul cu săbiile, pe alții tăindu-i în două și altora tăindu-le mâinile și picioarele, iar pe alții ucigându-i cu pietre. Pe cei ce rămăseseră vii din uciderea aceea îi adunau în biserică, vrând să-i muncească ca să spună vistieria bisericii și averile mănăstirești. Și înconjuraseră locașul împrejur și pândeau pe munți și pe dealuri ca nici unul din monahi să nu scape din mâinile lor; pentru că mulți căutau să fugă, dar cădeau în mâinile vrăjmașilor și abia dacă unul dintr-înșii a scăpat.

Pe fericitul Ioan, îngrijitorul caselor de străini, cel tânăr de ani, l-au prins fugind la munte și l-au muncit fără de milă, i-au tăiat vinele de la mâini și de la picioare, apoi, apucându-l de picioare, îl trăgeau pe pietre din vârful muntelui până la biserică și toată pielea lui de pe spate s-a jupuit de ascuțișurile pietrelor. Iar Cuviosul Serghie, păzitorul vaselor bisericești, văzând cum erau munciți cuvioșii părinți și temându-se că nu cumva, nesuferind muncile, să spună unde a ascuns vasele bisericești, tăinuindu-se, a fugit din mănăstire. Dar, fiind departe, l-au prins străjile barbarilor și spre mănăstire îl întorceau cu sila, chiar nevrând el, și i-au tăiat sfântul cap. Alți câțiva părinți, scăpând din mâinile ucigașilor, s-au ascuns în peștera ce era afară din mănăstire. Pe aceștia văzându-i fugind, barbarul care străjuia pe deal a strigat tovarășilor săi, arătându-le cu mâna peștera și spunându-le despre monahii care au fugit acolo.

Atunci, un arap înfricoșat, stând cu sabia la gura peșterii, striga cu glas groaznic, poruncind celor ascunși să iasă, iar ei tremurau de frică. Cuviosul Patrichie, fiind între ei, a zis șoptind către dânșii: „Nu vă temeți, fraților, eu pentru voi singur voi ieși și voi muri, iar voi ședeți aici, tăcând”. Și a ieșit spre arap, fiind gata să-și pună sufletul pentru prietenii săi. Iar arapul îl întreba cu certare: „Mai sunt acolo alți monahi?”. Cuviosul a răspuns că numai el singur a fost; și l-a dus arapul la biserică.

Adunând barbarii de pretutindeni pe sfinții părinți în biserică, au zis către dânșii: „Răscumpărați-vă, voi și biserica voastră, cu patru mii de galbeni; iar de nu, îndată pe voi toți cu sabia vă vom ucide și biserica voastră cu foc o vom arde”. Iar sfinții părinți au răspuns cu blândețe: „Iertați-ne, pentru Dumnezeu, o, bărbaților, și nu ne vărsați în zadar sângele nostru cel nevinovat; pentru că nu avem atâta aur cât cereți de la noi, nici n-am avut cândva. Acum nici un galben nu se află în toată lavra noastră; iar de voiți, luați cele ce vedeți la noi, hainele noastre și toate câte vedeți și aflați, iar nouă numai viața să ne lăsați, măcar și goi de am rămâne”.

Iar barbarii, umplându-se de mânie, cu mare strigăt își repezeau săbiile în grumajii sfinților, ca și cum ar fi voit să-i taie. Apoi le ziceau: „Dați-ne vasele bisericești cele de aur și de argint și să ne spuneți și de cealaltă vistierie a mănăstirii”. Iar sfinții părinți le spuneau că nu au nici o vistierie. Barbarii ziceau: „Arătați-ne pe mai marii voștri! Cine este între voi egumen și ceilalți rânduitori?”. Răspuns-au cuvioșii: „Părintele nostru egumen nu se află acum în lavră, căci s-a dus pentru o trebuință de obște la Sfânta Cetate, iar noi toți suntem deopotrivă”.

Și era în mănăstire peștera Cuviosului Părintelui nostru Sava. Iar barbarii, luând pe sfinții părinți, i-au dus în peștera aceea; apoi lângă ușa peșterii au aprins foc și, adunând găteje și gunoi, au făcut fum mare și chinuiau cu acel fum pe cuvioșii din peșteră, ca să le arate vistieria și pe mai marii lor. După aceea i-au scos la întrebare și cu morți cumplite îi îngrozeau, cerând de la dânșii vistieria, dar mai mult nu auzeau de la ei nici un răspuns, decât numai rugăciuni către Dumnezeu. Pentru că unul strigă: „Doamne, primește în pace duhul meu!”. Iar altul: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta!”.

Și iarăși, aruncându-i pe toți în peștera aceea, îi pedepseau cu mai mult fum; și au murit de fum optsprezece cuvioși părinți, între care erau și cei mai sus pomeniți Ioan și Patrichie fericitul. Iar numele celorlalți care au murit de fum, de sabie și de alte munci, singur Dumnezeu le știe, Cel ce i-a scris pe ei în cartea vieții. Dar și pe cei ce rămăseseră vii dintr-acea muncă a fumului, barbarii împietriți la inimă, cei fără de omenie, cumplit îi răneau, aruncându-i la pământ și cu picioarele călcându-i, dar nimic n-au sporit, ci singuri cu muncirea se oboseau. Apoi au luat barbarii câte au putut să afle din lucruri bisericești și mănăstirești și, punându-le pe cămilele mănăstirii, s-au dus.

Atunci frații care rămăseseră abia vii și alții ce se ascunseseră prin crăpăturile munților și prin peșteri, adunându-se târziu în locaș, au adus în biserică, care cu dumnezeiască apărare rămăsese nearsă, trupurile cuvioșilor părinți cele în multe feluri ucise și cu fum omorâte și au petrecut toată noaptea aceea a mântuitoarelor Patimi întru nemângâiata tânguire, apoi i-au dat cinstitei îngropări. Iar câți dintre părinți au scăpat vii, dar pe jumătate morți, pe aceia cu doctorii îi îngrijeau, având pe fericitul Toma, doctorul cel mai sus pomenit, care rămăsese între cei vii și care, mai pe urmă, a fost egumen în lavra ce se numea „veche”.

Astfel s-au sfârșit mucenicește cuvioșii părinți în locașul Sfântului Sava. Iar barbarii aceia, după ducerea lor din lavră, îndată cu neașteptată moarte de la Dumnezeu au fost omorâți și au căzut fără de sabie morți, prin pustietăți și prin câmpii, spre mâncarea câinilor, fiarelor și păsărilor; iar sufletele lor cele ticăloase s-au sălășluit în iad, unde focul nu se stinge și viermele nu adoarme. Însă sufletele cuvioșilor uciși s-au dus în mâinile lui Dumnezeu și s-au învrednicit muceniceștii slave, de la Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, I se cuvine cinstea și slava în veci. Amin.

(NOTĂ - Istoria pătimirii acestor cuvioși părinți, care au fost uciși în locașul Sfântului Sava, a fost scrisă pe larg de fericitul Ștefan Savaitul - nu cel de la 13 iulie, ci altul cu același nume, numit făcător de stihuri, din aceeași mănăstire a Sfântului Sava -, monahul care a scris-o îndată după uciderea sfinților. Această istorie n-am găsit-o întreagă, decât numai prin oarecare cărticele mici, scrise cu mâna de către scriitorii greci, pentru că multe foi din carte erau rupte. Iar sfântul făcător de stihuri, Ștefan Savaitul, la sfârșitul acestei istorii scrie acestea: Nu voi ascunde cu tăcerea ceea ce mi-a spus un preot vrednic de credință. Bărbatul acela era foarte îmbunătățit, însă, fiind de neam sirian, avea mare dorință să învețe limba greacă și cu mare trudă învăța în psaltirea grecească, dar nu se putea deprinde să grăiască bine cuvintele grecești, de care lucru se mâhnea foarte mult.Odată, adormind, i s-a arătat unul dintre acei cuvioși părinți mucenici, cu numele Anastasie, cu rânduiala protodiacon, de care mai sus am pomenit - zice Ștefan Savaitul -, care era prieten preotului aceluia și l-a întrebat despre pricina mâhnirii lui. Atunci preotul i-a spus nepriceperea minții sale, că nu poate să învețe bine limba grecească. Iar Cuviosul Anastasie, care i se arătase zâmbind, a zis preotului: „Deschide-ți gura și-mi arată limba!”. Preotul făcând aceasta, Sfântul Anastasie cu o basma curată i-a șters limba și, curățind-o, s-a făcut nevăzut. Deșteptându-se preotul, îndată a cunoscut că știe limba grecească. Și de atunci a început a vorbi și a citi bine grecește, mulțumind lui Dumnezeu și sfinților părinți.)