Sfântul Cuvios Simeon cel din Muntele Minunat, un mare nevoitor de la şase ani

Iar împlinirea bunei plăceri să-ți fie rugăciunea cu vărsarea lacrimilor și psalmodia să aibă străpungere. Cuvintele și fapta, ca și cum ar fi ale îngerilor care stau de față, să se acorde într-o singură voie de a plăcea lui Dumnezeu.

Într-una din zile a cerut copilul de la unul dintre cei care veniseră la el să-i aducă lui funie groasă care i-a și fost adusă, și luând-o și-a înfășurat-o strâns pe tot trupul. Trecu astfel o vreme încât carnea a fost cheltuită până la coaste din pricina strânsorii și a durității funiei și sângele curgea șiroaie și-l făcea să se lipească de stiharul său de păr. Răbda însă cu râvnă, disprețuind asemenea dureri. Miros greu ajungea până la bătrân și la frații care se apropiau, și se întrebau pe bună dreptate de unde este o asemenea duhoare, și îl întrebau și pe el despre aceasta. Iar el cu greu găsea răspuns, dând felurite pretexte. Într-una din zile, unul dintre monahi care era de strajă, se plecă pe fereastră și îl văzu pe robul lui Dumnezeu primejduindu-se din pricina multelor sângiuri. Aflând aceasta bătrânul și indignându-se, l-a silit să scoată funia puțin câte puțin. După ce a fost scoasă, pruncului nici nu-i păsa. Și l-a certat pe el bătrânul să nu mai arate atâta cruzime și neomenie. Dar el a continuat să facă aceasta nu o dată sau de două ori, ci adeseori, înfășurând sfoara încă și mai strâns pe trup. Căci se smerea pe sine, pururea plângând și amintindu-și de judecată. Acestea văzându-le monahii se sminteau în inima lor, necunoscând nimic duhovnicesc. Căci erau ascunse de ei asemenea mijloace ale leacurilor mântuitoare.

Așadar, au întrebat frații pe cuvios să le spună despre mântuire. Iar el iarăși răspunzându-le prin Duhul Sfânt care era în el, a zis: „Părinți și frați, ascultați-mi răspunsul și nimeni să nu râdă de nepriceperea mea. Lauda monahului este înfrânarea ca să se potolească patimile trupului. Lauda monahului este a cânta psalmi și a se ruga neîncetat. Lauda monahului este dragostea, care este Dumnezeul nostru. Lauda monahului este ascultarea faptelor bune cu inimă smerită că întru aceasta Domnul a biruit moartea, făcându-Se ascultător până la moarte, și încă moarte pe cruce, pentru ca și noi, fraților, să ne omorâm patimile și poftele trupului. Lauda monahului este a plânge întru mărturisirea inimii și a se ruga către Domnul precum vameșul, a-și bate pieptul și fața, ca să nimicească duhul uitării și mândria. Lauda monahului este a petrece în blândețe și liniște, a avea glasul măsurat și cuvântul cu bună rânduială. Lauda monahului este a nu se jura deloc, decât numai pentru adevăr sau pentru iertăciune. Lauda monahului este a face milostenie din cele ale lui. Lauda monahului să nu clevetească, să sufere împreună cu frații aflați în necaz. Lauda monahului este să spele picioarele fraților și să zică: „Binecuvântați”.

Lauda monahului este să biruiască mândria și să nu fie rușinat înaintea nimănui. Lauda monahului să se smerească pe sine și să se socotească a fi ultimul dintre toți și să fugă de smintelile uneltite ale iubirii de argint. Lauda monahului este iubirea de frați curată față de toți, ca față de Mântuitorul Hristos Însuși, mici și mari, săraci și bogați, și iubirea de străini și slujirea nefățarnică. Dacă va căuta monahul la fața celor mari ai lumii acesteia, iar pe săracul care vine la el cerându-i pâine îl va lepăda, nu va avea unul ca acesta îndrăznire să intre în cămara de nuntă a Mirelui celui nestricăcios, fiindcă stăpânit de dormitarea nemilostivirii, a rămas întunecat și nepregătit și străin de iubirea aceea și de fapta bună, stingându-i-se candela lui[1].

Căci milostenia îi miluiește pe cei milostivi, judecați pentru alte păcate. Milostenia este mărturia mărturisirii pentru Hristos Care primește la Sine pe cel ce miluiește pe săraci și Care zice: „Cel ce face unuia dintre aceștia prea mici Mie Îmi face”[2]. Iar cel care nu se îndură cu milostivire de fratele său l-a tăgăduit pe Fiul lui Dumnezeu împreună cu Saducheii care nu cunoșteau puterea Învierii Lui. Nu prefera pe cel înveșmântat în aur care ascunde cu vicleșug pe demonul care zicea Fiului lui Dumnezeu: „Acestea toate Ți le voi da Ție dacă vei cădea și Te vei închina mie”[3]. Să nu care cumva prin închipuirea lumii să insulți pe Hristos, Cel ce a venit în sărăcia săracului și Care nu avea unde să-și plece capul, că ale Lui sunt cerurile și pământul. Avraam pentru aceasta a aflat har, primindu-L pe Dumnezeu împreună cu cei doi îngeri, care erau socotiți străini și pribegi și Lot întru acestea s-a făcut minunat. În bogat și în sărac, caută-L pe Dumnezeu, căci El este creatorul și stăpânul tuturor, dându-i fiecăruia precum a voit. Nu pregeta să speli picioarele sfinților, căci despre aceștia fericitul Pavel a arătat zicând: „Dacă a spălat picioarele sfinților”[4]. Pentru aceea primiți cu blândețe pe bogați și pe săraci, și pe săraci ca pe bogați, pe toți oamenii văzându-i ca pe unul și plinind nevoia fiecăruia din cele ce vă prisosesc, cu mulțumire către Dumnezeu prin lucrarea dragostei.

Lauda monahului este neagoniseala. Iar dacă agonisește ceva, să nu fie pentru el însuși. Lauda monahului, înfrânarea trupului și a sufletului. Dacă vreun cuget al necurăției se strecoară în ceva din ale voastre, fraților, cu plângeri și mărturisiri așa să strige: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, Cuvinte fără de moarte, Cel ce nu îi rușinezi pe cei ce cred întru Tine, Părinte al Iubirii de oameni, Dumnezeul milelor și a toată mângâierea, Cel ce ești mai înainte de veci și acum în bunătate și rămâi până în veac, izgonește de la mine, robul Tău cugetele ce mă tulbură. Căci Tu știi, Cunoscătorule al inimilor, Cel ce vezi cele ascunse ale inimii mele, că sunt fără de voie. Iartă-mi mie, Stăpâne, și să nu-mi fie mie aceasta spre adăugirea păcatelor, ci fii mie milostiv, trimite harul Tău de la sfântul tron al slavei Tale peste sufletul meu, ticălosul, și umbrește-mă pe mine, robul Tău. Înțelepțește-mă și voi învăța poruncile Tale și voi fi viu, doctore al sufletelor și al trupurilor, Cel ce singur ești fără de păcat, slăvite Doamne, că binecuvântat și lăudat ești întru toți sfinții Tăi în vecii vecilor. Amin.

Așa să fie rugăciunile voastre curate și cererile, fraților, și certați-l pe diavolul, zicând: „Mergi înapoia mea satano, că Domnul este zid tare, mână și acoperământ puternic, tărie și pază întru Duhul Sfânt, ajutor și mântuire a credincioșilor. Și apoi adăugând, ziceți: „Doamne, îți mulțumim Ție, Te binecuvântăm pe Tine, Doamne, Te slăvim pe Tine”. Binecuvântați pe Dumnezeu și întoarceți-vă de la gândurile spurcate. Căutați pacea și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul[5]. Prin atacul lor, demonii aprind războiul, având drept armă săturarea pântecelui. Iar Domnul nostru, ajutorul nostru fiind, ne asigură biruința și va lovi pe diavol și pe demonii lui. Nici nu ascunde de noi trofeul Lui de biruință. „Căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute”[6]. Dacă cineva dintre voi este tulburat spre poftă, să înțeleagă cine îl atrage spre ea. Dacă cineva se aprinde, să cunoască cine a aprins focul. Să cugete la tăierea unui asemenea rău din rădăcină. Nicidecum să nu-i dea pășune, și ca un bun și viteaz luptător deosebește [duhurile], cercetând nestricăciunea legii poruncilor și alungă de la tine lucrarea păcatului.

Întru poruncile Lui cugetă pururea și fii cu bun cuget stăpânului tău, pentru ca sporirea ta în toate să fie vădită tuturor în a te lăuda în Domnul și să spui ceea ce este scris: „De nu mă vor stăpâni, fără prihană voi și mă voi curăți de păcat mare și vor bineplăcea cuvintele gurii mele”[7]. Iar împlinirea bunei plăceri să-ți fie rugăciunea cu vărsarea lacrimilor și psalmodia să aibă străpungere. Cuvintele și fapta, ca și cum ar fi ale îngerilor care stau de față, să se acorde într-o singură voie de a plăcea lui Dumnezeu. Cel ce are două haine să dea celui ce nu are. Să postească monahul nu mai puțin de ceasul al nouălea, dar când postește să nu fie mâhnit precum fățarnicii. Cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă, și cel ce mănâncă să nu disprețuiască pe cel ce nu mănâncă. Mâncând, pune pază gurii tale. De pe tavă să nu iei nimic încât să duci la gura fratelui tău și nu cumva pentru mâncăruri să strici lucrarea lui Dumnezeu. Întâlnind un frate străin, îndată pune metanie și zi: „Blagoslovește, cum mergem?” Apoi vei da loc liniștei. Zidește-l prin citirea canonului și al Scripturii și întărește-l pe el prin viețile și petrecerile părinților și îndeamnă-l să primească dragostea ca pâine tare a vieții. Nu îi vei spune lui „mănâncă”, ci  „fă dragoste, ca să nu te afli slab mâncând legume[8]”.

Când vorbești nu fi plin de slavă deșartă, ci slăvește-te prin păzirea poruncilor. Fără sfătuire, nimic să nu faci. Smerește-te pe tine în simplitatea inimii, nu fi fățarnic, fii iubitor de săraci pentru propria ta sărăcie. Nu te însoți cu fratele la lucru stricător de suflet. Ia aminte la tine însuți încercând toate, dar reținând ceea ce este bun[9]. Să nu fii cu două fețe. Căci cei ce vă tulbură pe voi vor primi pedeapsă, iar cei ce tăinuiesc spre vătămare au parte la călcarea de lege. Cuvântul adevărului să-l ai în inimă curată și fă-te bineplăcut mulțumind lui Dumnezeu. În orice se întâmplă binecuvântează pe Domnul. Dacă ți-e sete la masă, nu vei zice: „dă-mi să beau”, ci cu degetul fă un semn celui ce slujește nevoilor să-ți dea ție în liniște. Dacă îți vine flegmă, nu vei scuipa înaintea ta ca să smintești pe frați, ci ridicându-te, spune: „Blagosloviți, părinți, iertați” și ieșind împlinește-ți nevoia, apoi revenind în liniște și așezându-te la masă, mănâncă după nevoie, fără să te sucești încoace și-ncolo și apoi, ridicându-te împreună cu frații, mulțumește lui Dumnezeu.

Lauda monahului este să nu bea vin, iar dacă bea pentru slăbiciunea trupului să ia puțin și să nu întreacă măsura, căci vinul mult vecinătate cu demonii este și în arșița lui aprinde trupul, aduce somn greu și face mintea mai zăbavnică și face întreg vasul trupului sălaș demonilor, încât să spună ce nu trebuie și să facă ce nu se cuvine. Iar dacă ți se întâmplă să te îmbolnăvești ai doctor pe Dumnezeu. Dacă se întâmplă ca fratele să cadă în vreo suferință și de la aceasta să-i vină lui miros urât, să nu te scârbești să te atingi de el, ci slujește-i lui, așa cum robul slujește stăpânului, întinde-i așternutul și întreabă de ce are nevoie și pentru împrejurările de mai înainte, nu îl mâhni pe el, mai bine zis, pe Duhul Sfânt. Oblojește-i rana și rabdă până ce îl va cerceta Domnul și îl va ridica pe cel muncit și nu-i fă reproșuri, nici nu te înălța ca și cum ai face ceva mare, ca să nu fii smerit până la iadul cel mai de jos. Căci acestea sunt lauda și cununa monahului. Ca astfel obștea fraților să ia binecuvântare de la Hristos Dumnezeul nostru Care zice: „Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii, căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-ați primit. Gol am fost și M-ați îmbrăcat, bolnav am fost și M-ați cercetat, în temniță am fost și ați venit la Mine”[10], „întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut”[11], „cine are urechi de auzit să audă”[12] a zis Domnul Căruia fie slava în vecii vecilor Amin.

Acestea auzindu-le s-au minunat. Iar bătrânul uimit de învățătura lui zicea: „Eu cele pe care le-am învățat, le-am uitat, dar acesta nou David este, prin puterea înțelepciunii Domnului”. Căci am văzut astăzi în somn venind o putere cerească ținând în mâna dreaptă un fagure de miere și zicând: „Am venit să împlinesc în acest copil comuniunea dragostei mele, ca să-l întăresc pe el”. Și iarăși un alt bătrân care stătea a întrebat dacă sunt aici porumbei și după ce toți l-au asigurat că nu se află nici unul din aceștia, a zis bătrânul că a văzut străină și uimitoare minune. Căci zicea: „Când vorbeați voi, am văzut un porumbel luminos intrând pe fereastra copilului și iarăși ieșind”.

(Extras din cartea Sfântul Simeon, cel din Muntele Minunat, Omilii, traducere de Laura Enache, în curs de apariţie la Editura Doxologia)

[1]Mt. 25, 8.

[2]Mt. 25, 40.

[3]Mt. 4, 9.

[4]1 Tim. 5, 10.

[5]Evr. 12, 14.

[6]II Cor. 2, 11.

[7]Ps. 18, 14-15.

[8]Rom. 14, 2.

[9]I Tes. 5, 21.

[10]Mt. 25, 34-36.

[11]Mt. 25, 40.

[12]Lc. 8, 8.

Citește alte articole despre: smerenie, mântuire, mărturisire, milostenia, înfrânarea

Ultimele din categorie