„Pe Mirele, fraţilor să-L iubim, candelele noastre să le grijim, în virtuţi strălucind şi în credinţă dreaptă. Ca să intrăm cu Dânsul la nuntă gătiţi, cu fecioarele cele înţelepte ale Domnului, căci Mirele ca un Dumnezeu, dă tuturor cununa cea nestricăcioasă” (Sedealna I de la Denia din Sfânta şi Marea Marţi)

Imnografia sfântă a Bisericii, compusă de melozi şi imnografi este modul prin care Biserica aduce pe buzele credincioşilor învăţătura de credinţă. Dogma a prins viaţă în imnul liturgic, adevărul de credinţă a fost pus în versuri, ca să fie mai uşor înţeles şi trăit de către credincioşi. Versul şi melodia au devenit moduri prin care cultul creştin şi-a împărtăşit bucuria Învierii Mântuitorului Hristos, dar şi durerea pentru sfintele Sale pătimiri.

Dacă Sfânta şi Marea Luni aduce în prim plan pe Iosif, fiul lui Iacov şi pilda smochinului ce s-a uscat, Sfânta şi Marea Marţi ne zugrăveşte o altă pildă spusă de către Însuşi Hristos – pilda celor zece fecioare. Hristos, cel ce se pregăteşte să meargă spre judecată, pălmuire, scuipare, răstignire şi moarte de bună voie, pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu este văzut drept „adevăratul Mire”.

Simplul fapt de a călca pragul Bisericii în această perioadă plină de tristeţe duhovnicească devine participare la nuntă. Pătimirile lui Hristos şi bucuria unei nunţi unde totul radiază devin noţiuni cu acelaşi înţeles. Un paradox, am putea spune. Însă, teologia aşa a văzut mereu întâlnirea cu Dumnezeu – la Biserică şi, mai ales, în primirea Sfintei Euharistii, drept cea mai mare bucurie, egală cu bucuria unei nunţi: „Ca să intrăm cu Dânsul la nuntă gătiţi”. Condiţiile participării la bucurosul eveniment sunt minime şi simple: „în virtuţi strălucind şi în credinţă dreaptă”, la care se adaugă candela sufletului nostru – mereu aprinsă!