Duminica a 4-a după Paști (Ev. Ioan 5, 1-15)

(In. 5, 1) După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim.

Oricine poate cerceta Evangheliile pentru a afla cât de des după Botezul Domnului, El a mers la Ierusalim în vremea Paştilor, în fiecare an, în conformitate cu practica iudeilor din fiecare ţară, de a se aduna în această perioadă la Ierusalim şi de a sărbători acolo praznicul Paştilor. Mai întâi de toate, după ce a transformat apa în vin la Cana Galileii, El a mers la ziua praznicului Paştilor. Apoi, El s-a suit a doua oară, pentru a participa la ziua sărbătorii Paştilor în Ierusalim. Cu această ocazie, el a vindecat un paralizat care a zăcut pe marginea scăldătorii Vitezda treizeci şi opt de ani... Apoi, când l-a înviat pe Lazăr din morţi şi comploturi se făceau împotriva Lui de către farisei, el s-a retras într-o cetate numită Efraim. Şi din acel loc, aşa cum este scris, El a venit în Betania cu şase zile înainte de Paşti(In. 11, 54; 12, 1.) şi suindu-se de la Betania în Ierusalim, el acolo a mâncat Paştile şi a suferit Pătimirile a doua zi după aceasta. Acum, aceste trei sărbători ale Paştilor nu pot fi incluse într-un singur an, orice om poate să-şi dea seama.

(Sfântul Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor 2.22.3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In. 5, 1) După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim.

El a ales timpul când toţi s-au adunat pentru a dărui ajutorul Său oricui. De aceea, a mers la Ierusalim la acea vreme. Nu s-a gândit că era necesar să meargă prin orice loc unde erau oamenii bolnavi, pentru ca să nu pară că El caută faimă. Ci, în locul acesteia, El a vindecat numai pe unul şi prin el S-a descoperit pe Sine multora.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

(Ioan 5, 2) Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare.

Scăldătoarea şi acea apă, după părerea mea, semnifică poporul iudeilor. Pentru că Apocalipsa lui Ioan ne arată clar că oamenii sunt reprezentați în chipul apelor. Când multe ape s-au arătat lui Ioan şi el a întrebat ce sunt acestea, a primit răspunsul că aceştia sunt oameni (cf. Apoc 17, 15).

De aceea, acea apă care închipuie un popor era înconjurată de cele cinci cărţi ale lui Moise, ca de nişte pridvoare.

Dar aceste cărţi au născut oameni bolnavi; ei nu se vindecau. Căci legea condamna pe păcătoşi; nu-i ierta... Ce se întâmpla deci când ei, care nu puteau să fie vindecaţi în pridvoare, erau vindecaţi în apa tulburată? Căci, deodată, apa se tulbura, dar cel care o agita nu era văzut. Poţi crede că aceasta se întâmpla prin puterea unui înger, dar nu fără un puternic înţeles simbolic. După tulburarea apelor, cel care era capabil să se arunce în ape, dar numai el, se vindeca. Celui care se arunca după aceea, nu i se întâmpla nimic.

Ce înseamnă asta, dacă nu faptul că Hristos a venit la poporul iudeu şi săvârşind lucruri mari, şi învăţând lucruri folositoare, El a tulburat pe păcătoşi, tulburând apa prin prezenţa Sa şi scormonind-o pentru pregătirea Pătimirii Sale? Căci El o tulbura fiind ascuns. Căci dacă ei L-ar fi cunoscut, niciodată nu L-ar fi răstignit pe Domnul Slavei (I Corinteni 2, 8). De aceea, a coborî în apa tulburată înseamnă a crede cu smerenie în Pătimirea Domnului.

(Fericitul Augustin, Tratate la Evanghelia după Ioan 17.2.1-3.3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 3) În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei.

O mare mulţime de oameni bolnavi, loviţi de diferite infirmităţi, s-au strâns aici, sperând să fie vindecaţi, ca şi cum aceste ape ar fi avut vreun efect datorită faptului că măruntaiele oilor oferite ca jertfe lui Dumnezeu (pentru Templu) erau spălate în aceste ape.

Şi Dumnezeu sprijinea această credinţă, făcând apele să se tulbure uneori. Pentru că ei credeau că apele erau mişcate de o putere dumnezeiască, primeau harul vindecării după ce se aruncau în apă. Însă nu prea mulţi oameni erau vindecaţi în acelaşi timp, ci numai unul, care se cobora în ape primul, obţinea ajutorul dăruit prin har. Aceasta s-a întâmplat pentru ca uşurătatea vindecării să nu diminueze efectul minunii. Şi astfel, pentru că ei aşteptatul cu mare atenţie şi nerăbdare mişcarea apelor, imediat ce îşi redobândeau sănătatea, aveau o mai bună memorie a vindecării lor. Chiar dacă mulţi zăceau acolo bolnavi, El nu-i vindecă pe toţi. Ci, pentru a arăta puterea Sa, a ales unul care era lovit de o foarte gravă infirmitate şi care deja nu mai avea speranţa că se va mai face sănătos.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 2.5.2-5, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 3) În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei.

Ce fel de leac este acesta? Ce taină semnifică pentru noi? Ce se arată în spatele ei? Un botez era pe cale să fie dăruit, unul care avea multă putere. Era cel mai mare dintre daruri, un botez care spală toate păcatele şi face pe oameni vii, din morţi ce erau. Aceste lucruri sunt arătate în umbră de către scăldătoare, ca într-o icoană... Şi această minune a fost făcută ca cei ce erau acolo la scăldătoare, care învăţaseră iară şi iar, pentru multă vreme, că este posibil să te vindeci de bolile trupului prin intermediul apei, să creadă mai uşor că apa poate de asemenea vindeca bolile sufletului.

(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Ioan 36.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 4) Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut.

Acea apă, de la Scăldătoarea Vitezda, era tulburată o dată pe an, această apă a Botezului Bisericii este întotdeauna gata să fie tulburată. Acea apă era tulburată doar într-un loc, această apă a Botezului este tulburată pe întinsul întregii lumi. Acolo cobora un înger, aici coboară Duhul Sfânt. Acolo era harul unui înger; aici este Taina Treimii. Acea apă vindeca doar o dată într-un an; această apă mântuieşte oamenii în fiecare zi. Acea apă vindeca trupul; această apă vindecă deopotrivă trupul şi sufletul. Acea apă vindeca bolile unui om; această apă vindecă de păcat. Acolo, un trup era vindecat de infirmităţile lui; aici, trupul şi sufletul sunt eliberate de păcat. Acolo, mulţi zăceau bolnavi lângă apă, căci vindeca doar un om pe an. Nimeni însă nu trebuie să zacă bolnav de moarte acolo unde sunt apele Botezului, dacă voieşte să vină şi să fie vindecat.

(Chromatius de Aquileea, Omilii 14, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

(Ioan 5, 4) Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut.

Nimeni nu se vindeca până nu cobora îngerul. Din cauza celor ce nu credeau, apa se tulbura, ca un semn că îngerul s-a coborât. Ei aveau un semn, voi aveţi credinţa; pentru ei, un înger se cobora, pentru voi, Duhul Sfânt; pentru ei, creaţia se tulbura, pentru voi, Hristos Însuşi, Domnul creaţiei, săvârşește minunea. Acolo, doar unul era vindecat; acum, toţi sunt făcuţi întregi... Căci acea scăldătoare era o profeţie pentru ca voi să credeţi că puterea lui Dumnezeu se coboară peste această scăldătoare a Botezului.

(Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Despre Taine 4.22-23, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 4) Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut.

Ce mărturisea îngerul în acea profeţie dacă nu Pogorârea Duhului Sfânt, Care avea să se întâmple în zilele noastre şi care va sfinţi apele când El este invocat prin rugăciunile preotului? Acel înger, deci, era un vestitor al Duhului Sfânt, în măsura în care, prin harul Duhului, medicamentul se aplică peste infirmităţile sufletului şi al trupului nostru.

Duhul deci are aceeaşi slujire ca Dumnezeu Tatăl şi ca Hristos. El umple toate lucrurile, posedă toate lucrurile, lucrează toate şi în toate, în aceeaşi manieră ca Dumnezeu Tatăl şi ca Fiul.

(Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Despre Duhul Sfânt, 1.8.88, traducere pentru Doxologia de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 5) Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani.

Perseverenţa slăbănogului era uimitoare. Era bolnav de 38 de ani şi în fiecare an, spera să fie eliberat de suferinţa lui. Zăcea acolo aşteptând, niciodată abandonând. Dacă nu ar fi perseverat atât de mult, nu cumva planurile sale de viitor, lăsând la o parte trecutul, ar fi fost de ajuns ca să-l descurajeze să stea în acel loc? Observaţi cât de atenţi ar fi fost ceilalţi bolnavi de acolo, pentru că niciunul nu cunoștea când apele se vor tulbura. Șchiopul şi paraliticul ar fi putut să observe aceasta, dar cum ar fi putut-o face un orb? Poate ar fi înţeles-o din zgomotul care s-ar fi stârnit. Deci să fim ruşinaţi, iubiţilor, să fim ruşinaţi şi să plângem pentru lenea noastră mare. Acel om a aşteptat 38 de ani fără a obţine ceea ce a dorit şi totuși, nu a dat înapoi. Şi a eșuat, nu din neglijența sa, ci pentru că a suferit prigonire şi suferinţă de la ceilalţi. Şi totuşi, nu s-a dat bătut. Noi însă stăruim în rugăciune pentru zece zile sau mai mult şi, dacă nu obţinem ce dorim, suntem prea leneşi după aceea să ne rugăm cu aceeaşi energie. Şi totuşi, noi vom aştepta pururea pe semenii noştri, luptându-ne şi îndurând primejdii, săvârşind muncă de slugă, totul pentru şansa ca în final aşteptarea noastră să se împlinească. Dar când este vorba despre Stăpânul nostru, de la care suntem siguri că vom obţine o răsplată mai mare decât osteneala noastră... nu avem atâta răbdare de a-L aştepta. Căci, chiar dacă nu primim nimic de la El, nu însuşi faptul că avem puterea să vorbim cu El în continuu este cauza a zeci de mii de binecuvântări?

(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Ioan, 36.1-2, traducere pentru Doxologia.ro)

(Ioan 5, 6) Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos?

Iisus a întrebat: “Vrei să fii făcut întreg?”. Vedeţi modestia Lui aici. El nu spune: “Voieşti ca Eu să te vindec?”, căci nu vrea El ca să apară ca şi cum ar fi cineva mare prin prevestirea minunilor Lui. Şi omul slăbănog răspunde “Voiesc”, dar “nu am om (să mă ajute)”; căci unde nu este iubire, nu este nici măcar o persoană să ofere ajutor. „Şi astfel, Eu întreb din aceeaşi cauză”, spune Iisus, “Nu numai că tu să ştii despre planul Meu de a vindeca pe cei care sunt bolnavi, ci şi ca să vezi cruzimea oamenilor sănătoşi din cetate, pentru că nu numai că nimeni nu îţi dă mâna să te ajute până la apă, ci chiar te tratează ca pe un duşman când ceri ajutor”

(Amfilohie de Iconium, Oraţii 9, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 6) Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos?

Este o mărturie clară a bunătăţii lui Hristos în aceea că El nu aşteaptă rugăminţi de la bolnav, ci anticipează cererea lui cu propria bunătate iubitoare. Vedeţi cum aleargă la omul care zace jos şi cu câtă milostivire se comportă cu omul care era bolnav şi care nu avea pe nimeni să-l mângâie. Dar întrebarea dacă el voieşte să fie eliberat de neputinţa lui nu era cauzată din neştiinţă, ceea ce este evident, ci pentru a stârni o dorinţă crescândă şi o rugăminte sărguincioasă.

Întrebarea dacă el voieşte să obţină ceea ce dorea este uriaşă. Este un fel de forţă şi expresie care trimite la faptul că Iisus are puterea de a dărui şi acum este gata să o facă, numai aşteptând cererea celui care va primi acest har.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan 2.5, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

(Ioan 5, 7) Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea.

Ce poate fi mai vrednic de milă decât aceste cuvinte? Ce poate fi mai trist decât aceste circumstanţe? Vedeţi voi o inimă zdrobită de boala îndelungată? Vedeţi toată durerea şi violenţa pe care acest om le-a îndurat? El nu rosteşte nici o blasfemie. El nu îşi blestemă ziua naşterii, nici nu se mânie la întrebarea voieşti să te faci sănătos?. Ci în locul acestora, el răspunde blând şi cu mare delicateţe: Da, Doamne. Şi totuşi, el nu ştia cine este cel care l-a întrebat, cu atât mai puţin ca Acesta avea să-l vindece. Mai mult, el cu blândeţe relatează toate împrejurările, necerând nimic mai mult, ca şi cum ar fi vorbit cu un doctor şi ar fi voit să-i spună istoria suferinţelor lui. Poate că spera ca Hristos să îi fie de ajutor cumva, aruncându-l în apă şi sperând să stârnească ceva simpatie prin cuvintele sale.

Unii sunt de părere că acesta este acelaşi eveniment pe care Matei îl aminteşte despre unul care “zăcea în pat” (Matei 9, 2).Dar acesta nu este el, pentru că omul paralizat avea pe mulţi care-l cărau, pe când acest om nu avea pe nimeni... Locurile de asemenea erau diferite: unul a fost vindecat într-o casă, altul la scăldătoare.

(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan 37.1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 8) Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă.

Există trei porunci distincte: Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă. Ridică-te totuşi nu este o poruncă, ci dăruirea vindecării. Două porunci i-au fost date după de i-a fost dăruită vindecarea: “ia-ţi patul şi umblă”

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan 17.7, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton.)

(Ioan 5, 8) Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă.

Nu ar fi fost suficient să spună: Ridică-te şi mergi? Nu ar fi fost o minune ca el, care nu era în stare să se întoarcă în patul lui, să se ridice şi să plece? Dar, pentru a arăta că El i-a dăruit vindecare desăvârşită, Domnul îl pune să-şi ridice patul, nu ca bolnavii care se însănătoşesc încet-încet... Chiar dacă omul ar fi tăcut, patul lui ar fi strigat.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatessaronul lui Tatian, 13, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 8) Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă.

Ce înseamnă ia-ţi patul decât ia-ţi trupul şi fii conducătorul lui? Condu pe cel care te-a cărat. Căci, când erai sub stăpânirea păcatului, trupul tău te-a cărat pe tine către rău, dar acum când harul este la conducere, tu îţi conduci şi orientezi trupul către ceea ce este bun.

În ordinea cea rea şi vicleană, trupul tău era la conducere şi sufletul era slugă. Dar acum, prin milostivirea lui Hristos, sufletul este conducător şi trupul este slujitorul lui. “Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta”. Când ai fost dat afară din casă, adică ai fost aruncat afară din rai datorită intervenţiei păcatului, trupul te-a aruncat jos în lume. Dar acum, prin darul dumnezeieştii milostiviri, ia-ţi patul şi în toate lucrările bune condu-ţi trupul tău mic şi întoarce-te la casa ta, adică întoarce-te la viaţa cea veşnică... De acolo am fost aruncaţi afară către exilul acestei lumi. De aceea, când auzi spunându-se către paralitic: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta, crede ceea ce este spus către tine: condu-ţi trupul în neprihănire şi întoarce-te în rai, ca şi către propria casă şi ţara ta de naştere.

(Cezar de Arles, Omilii 171.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 9) Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă.

Ce semnificaţie este deci în acest pat, vă întreb? Care, dacă nu faptul că bolnavul era cărat pe un pat, iar când s-a vindecat, el căra patul? Ce a spus apostolul? Purtaţi-vă sarcinile unul altuia şi aşa veţi plini legea lui Hristos(Galateni, 6, 2). Acum, legea lui Hristos este iubirea şi iubirea nu este plinită decât dacă noi ne purtăm sarcinile, unul altuia. Purtând sarcinile unul altuia, în iubire, gata să perseveraţi unitatea Duhului întru legătura păcii (Efeseni 4, 2-3)

Când eraţi bolnavi, semenul vostru vă căra. Acum aţi fost vindecaţi, căraţi-l pe semenul vostru. Şi aşa veţi plini, oameni buni, ceea ce lipseşte în voi.

“Ia-ţi” deci “patul tău”. Dar când l-ai ridicat în spinare, nu sta; umblă. În iubirea aproapelui, în grija pe care o ai faţă de semenul tău, tu eşti într-o călătorie. Unde mergi în această călătorie decât către Domnul Dumnezeu, pe cine trebuie să iubeşti cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta?

Căci nu am ajuns încă la Domnul, dar avem pe semenul nostru cu noi. De aceea, să-l purtăm pe cel cu care călătorim, pentru a ajunge la Cel cu care dorim să rămânem. De aceea, Ia-ţi patul şi umblă.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan 17.9.2-3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 10) Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul.

Iisus nu se roagă pentru a îndepărta boala pacientului, căci în acest caz El ar fi părut a fi ca unul dintre prooroci. Ci mai mult, ca Domnul puterilor, El porunceşte cu autoritate să fie aşa. El îi spune să meargă bucurându-se la casa sa, să-şi ia patul pe umeri, să fie ca o amintire pentru cei care îl văd despre puterea Celui care l-a vindecat. Şi astfel, omul face aşa cum îi este cerut şi prin ascultare şi credinţă câştigă întreitul dor al harului... Hristos vindecă pe bolnav în zi de sâmbătă, şi când îl vindecă, imediat îi porunceşte să încalce tradiţia legii. El îi porunceşte să meargă în zi de sâmbătă şi în acelaşi timp să-şi care patul, deşi Dumnezeu a strigat clar printr-unul dintre profeţi: Nici să cari vreo sarcină afară din casa ta în zi de sâmbătă(Ieremia 17, 22).

Şi nimeni, presupun, care este întreg la minte nu poate afirma că acel om era un dispreţuitor al dumnezeieştilor porunci. Ci trebuie să vedem că, într-un typos, Hristos a făcut cunoscut tuturor evreilor că trebuie să fie vindecaţi prin ascultare şi credinţă, în vremurile cele mai de pe urmă ale lumii (căci asta semnifică “sabbatul”, adică ultima zi a săptămânii). Dar, odată ce au primit vindecarea prin credinţă şi sunt restauraţi într-o viaţă nouă, este necesar ca vechea literă a legii să devină fără nici un efect, iar rugăciunea tipică în umbră şi obiceiurile goale iudaice trebuie respinse.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan 2.5, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 10) Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul.

Ei nu l-au acuzat pe Domnul nostru că vindecase în zi de sâmbătă pentru că El ar fi răspuns că dacă un viţel sau un asin al lor ar fi căzut într-un puţ, ei l-ar fi lăsat acolo în zi de sâmbătă?

Ci ei s-au adresat omului care îşi căra patul, ca şi cum ar fi spus: “Chiar dacă vindecarea nu a putut fi întârziată, de ce să poruncească lucrarea?”. El îşi ia scut autoritatea vindecătorului lui: “Cel care m-a vindecat este cel care mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă” însemnând: “De ce nu primesc poruncă, dacă am primit şi vindecarea de la El?”

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan, 17.10, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 11) El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă.

Dacă el ar fi fost înclinat către înşelare, ar fi putut spune: “Nu fac aceasta din propria voinţă, ci la cererea altuia. Dacă aceasta este o crimă, acuzaţi-l pe cel care a poruncit-o, şi eu îmi voi lăsa patul meu”. În acest fel, el şi-ar fi ascuns vindecarea, cunoscând, aşa cum era, că reala cauză a ofensării lor nu era nerespectarea sabatului, ci vindecarea bolii. Dar el nicidecum nu ascunde vindecarea, nici nu cere iertare. Ci în locul acestora, el mărturiseşte vindecarea. Acest lucru face el. Dar observaţi când de necinstit se comportă aceștia. Ei nu spun: “Cine este cel care te-a făcut sănătos?” Ci tot aduc în faţă păruta fărădelege.

(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan 37.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 12) Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă?

Cel vindecat nu cunoştea cine este cel care l-a vindecat pentru că Iisus s-a ascuns imediat ce l-a vindecat. Ar fi fost specific pentru unul care căuta slava să stea acolo, lângă cel vindecat. Ar fi fost specific pentru cineva care doreşte expunere publică. Dar noi vedem că Domnul nostru cu grijă evită aceasta. De fapt, ar fi fost mai uşor pentru El să fie văzut ca Dumnezeu. Dar pentru că, totuşi, El a apărut lumii ca un Om şi mulţi îşi dădeau cu părerea despre El, S-a ferit pe sine de opinia celor care L-au văzut vindecând.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 2.5.10-11, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 13)Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc.

El a făcut aceasta în primul rând pentru că omul care a fost vindecat era cel mai bun martor al vindecării şi putea să îşi dea mărturia fără nici o suspiciune în absenţa Domnului nostru. Al doilea motiv pentru a face aceasta a fost pentru ca furia poporului să nu fie stârnită mai mult decât era necesar. Căci privirea obiectului invidiei este ca un aprinzător al invidiei. Din aceste motive, El a plecat şi i-a lăsat să cerceteze faptul ei înşişi.

(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan 37.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 13) Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc.

Dacă noi judecăm această minune pe baza standardelor omeneşti de jos, nu este deloc o arătare strălucitoare a puterii, ci este o arătare moderată a bunătăţii.

Din atâţia care zăceau bolnavi, numai unul a fost vindecat: deşi, dacă ar fi voit să facă aceasta, Domnul nostru ar fi putut să-i vindece pe toţi printr-un singur cuvânt. Cum trebuie să înţelegem aceasta? Am putea presupune că această putere şi bunătate a fost afirmată mai mult prin împărţirea cunoştinţei despre mântuirea veşnică a sufletului, decât prin lucrarea vindecării temporare a trupului... Cel care a primit o vindecare temporară va fi cu siguranţă supus stricăciunii la un moment dat, când va sosi moartea, pe când sufletul care a crezut trece la viaţa veşnică.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan 17.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 14) După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.

După ce paraliticul s-a scuzat, spunând că altul i-a poruncit să îşi ia patul în ziua de sabat, iudeii şi-au întors mânia împotriva Celui care dăduse porunca... Când el a arătat spre Iisus mulţimii furioase şi mânioase, totuşi, nu a acţionat ca un prieten. Ci, pentru a se conforma regulilor iudeilor, el L-a trădat pe Binefăcătorul său. Nimeni nu poate scuza fapta lui ca fiind făcută din necesitate, pentru că ar fi simţit presiunea prin violenţa anchetatorilor săi. De aceea, atunci când Domnul nostru vine la el în Templu, El spune aceste cuvinte către cel vindecat, care demonstrează înclinaţia sa către păcat.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 2.5.12-15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 14) După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.

Aici, noi învăţăm în primul rând că această boală era consecinţa păcatelor lui. În al doilea rând, învăţăm că există cu adevărat iadul; în al treilea rând, că este un loc de pedeapsă îndelungată şi infinită... Dar cineva ar putea întreba: “Toate bolile vin din păcat?”. Nu toate, ci cele mai multe dintre ele. Unele boli vin de la diferite feluri de viaţă haotică, pentru că lăcomia, mânia sau lenea produc suferinţe similare... Dar de ce a fost aşa în cazul acestor paralitici (cf. Matei 9, 2) cărora Hristos le menţionează păcatele? Ştiu că unii îl acuză pe acest paralitic, spunând că era un acuzator al lui Hristos şi că de aceea vorbele Lui i-au fost adresate. Dar ce putem spune despre paraliticul de la Matei care a auzit aproape aceleaşi cuvinte? Căci Hristos de asemenea i-a spus: “Păcatele tale sunt iertate”. Şi astfel, este clar că acest om nu a fost interpelat astfel datorită lucrurilor pe care le presupun ei... Ci mai degrabă, Iisus îl proteja de viitoarele lui păcate.

În vindecarea altora, totuşi, el nu face nici o menţiune despre păcate. Şi astfel, ar părea că bolile acestor oameni au răsărit din păcatele lor, pe când ale altora au venit numai din cauze naturale. Sau poate prin acestea, Iisus îi mustră pe toţi ceilalţi... Sau El l-a avertizat pe acest om, ştiind marea lui răbdare a minţii, anticipând că el ar putea purta o mustrare, păstrându-l pe el sănătos deopotrivă prin binele vindecării lui şi prin frica de viitoarele boli...

  Este de asemenea şi o arătare a dumnezeirii Sale, pentru că vrea să spună “Nu mai păcătui”, căci ştia despre păcatele pe care acesta le făcuse înainte.

(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan 38.1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 14) După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.

Ieri zăceai aruncat pe un pat, epuizat şi paralizat, şi nu aveai pe nimeni care să te arunce în scăldătoare când se tulbura apa. Astăzi Îl ai pe Cel care este într-o Persoană Om şi Dumnezeu, sau mai bine zis, Dumnezeu şi Om.

Ai fost ridicat din patul tău şi, mai mult, ţi-ai luat patul şi în mod public ai mărturisit minunea. Nu te mai arunca niciodată în pat, păcătuind... Ci cum eşti acum, aşa mergi, atent la poruncă... Nu mai păcătui niciodată, dacă nu vrei ca un lucru mai rău să ți se întâmple dacă te dovedeşti a fi rău după binecuvântarea pe care ai primit-o.

(Sfântul Grigorie de Nazianz, Despre Sfântul Botez, Oraţia 40.33, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)