Citind articolul şi considerând că ar fi necesar să se construiască un altfel de monument, cu valoare de simbol pentru un popor creştin, cum este poporul nostru binecredincios, arhimandritul Visarion Puiu, director al Seminarului din Chişinău, adresează o scrisoare directorului acestei cunoscute publicaţii din Bucureşti, din care spicuim următoarele: „Cred d-le director, că nici un alt monument nu ar fi mai măreţ şi nu ar eterniza mai bine izbânda aceasta a neamului nostru şi nu ar reaminti generaţiilor viitoare îndelungatele suferinţi şi jertfe făcute de acest neam pentru a sa întregire, ca o măreaţă catedrală. Pe cât de barbare şi de criminale sunt armele de distrugere ale războiului şi oricât de îngâmfate fortăreţele şi calculele diplomatice, pe atât au fost de slabe ele în înfăptuirea acestui ideal al nostru. Deasupra tuturor socotelilor omeneşti, a fost mâna nevăzută şi ocrotitoare a Celui ce ţine viaţa popoarelor. Deci, mult mai nimerit cred că ar fi să relevaţi tuturor românilor ideea ridicării unei măreţe catedrale în mult săracul de biserici oraş al Bucureştilor; dar o catedrală care să fie în acelaşi timp un monument de artă naţională, deci o mândrie a întregului neam românesc. Puţini pricep însemnătatea unui arc de triumf, dar milioane vor înţelege rostul unei catedrale. Şi apoi, la ridicarea unui arc sculptura şi arhitectura contribuie numai în slabă măsură, pe când într-o frumoasă catedrală, sufletul privitorului este desfătat de toate artele: acolo arhitectura, sculptura, pictura se găsesc în cea mai largă măsură. Un astfel de prinos superior adus Providenţei ar constitui şi o podoabă a capitalei şi o mândrie a neamului, şi ar fi cea mai sfântă datorie pe care noi românii de mult trebuia să o împlinim”.

Redacţia ziarului „DACIA”, anul I, nr. 22 din 30 decembrie 1918, publica apelul lui Visarion Puiu, găsind interesantă şi întemeiată propunerea acestuia, aducând şi câteva lămuriri: „Gândul de care am fost călăuziţi, când am propus ridicarea unui arc de triumf, a fost, cum ziceam în apelul nostru, acela de a da o formă concretă bucuriei de a vedea împlinirea idealului nostru. Dar arhimandritul Visarion Puiu are dreptate: o catedrală ar fi în acelaşi timp expresiunea plecatei noastre mulţumiri «Celui care ţine viaţa popoarelor» şi care împotriva tuturor pregătirilor forţei împlineşte triumful dreptăţii. În curând vom convoca pe reprezentanţii celor mai de seamă instituţii, pentru alegerea unui comitet, care să se ocupe cu adunarea de fonduri şi cu stabilirea modalităţilor şi condiţiilor de îndeplinire a propunerii noastre, întâmpinată cu o aprobare unanimă. Atunci se va decide forma monumentului ce neamul nostru primeşte cu bucurie să ridice, pentru slăvirea întregirii sale. Şi mărturisim că dacă am fi cunoscut mai din vreme părerea arhimandritului V. Puiu, am fi propus-o din capul locului, cu atât mai bucuros cu cât prin realizarea ei s-ar pune capăt ruşinei de a nu avea în capitala ţării o catedrală a neamului. Această lipsă se datoreşte concepţiei îngust materialiste de care ne-am lăsat călăuziţi până acum, concepţie care subordonează toate preocupările ideale grijilor de ordin material şi care atât de limpede se vădeşte prin aceea că, pe când chiar băncile particulare au palate proprii, nu avem în capitală nici catedrală, n-avem nici un internat de băieţi cu clădire proprie, iar teatrul naţional are pe dinafară înfăţişarea unui hambar, sau a unui grajd. Şi e bine ca această ruşine să ia sfârşit prin voinţa liberă şi prin obolul tuturor”. Din păcate, toate aceste demersuri şi iniţiative au rămas doar pe hârtie.

Visarion Puiu, un „glas în pustie”

Arhimandritul Visarion Puiu va fi ales episcop al Argeşului în anul 1921, apoi va fi înscăunat la noua eparhie, Episcopia Hotinului, cu reşedinţa la Bălţi, în 1923. Mâhnit de starea în care se găsea poporul şi ţara în acele vremuri, episcopul Visarion al Hotinului publica în două volume, intitulate sugestiv „Glas în pustie”, la tipografia eparhială din Chişinău (vol. I-1931, vol. II-1933), multe dintre iniţiativele sale, însoţite de adresele înaintate către forurile superioare bisericeşti, sau către cele de stat.

În prefaţa lucrării „Glas în pustie”, vol. II, (1933), ierarhul constata un adevăr trist pe care îl trăiau românii: „Continuăm a trăi de la război încoace, vremi nu de obştească înnoire, cum speram cu toţi, ci cu tot mai felurite destrămări sufleteşti. Fiind fără nici o busolă aleasă, încleştările condiţiilor de viaţă grea şi păgânească, potrivnice orizonturilor superioare, au răsturnat principiile moralei religioase, batjocoresc virtuţile, anulează valorile, devastează sufletele, ocolind, alteori vrăjmăşind, călăuzirile încercate de veacuri şi dovedite fără pereche ale credinţei creştine. Din această cauză poporul nostru trece printr-o desorientare primejdioasă, fără a fi lămurit şi sprijinit, ca în trecut, de cea mai scumpă instituţie a lui, adecă de Biserică... Dacă aceste năzuinţe ale noastre nu s-au împlinit, vinovăţia nu ne revine nouă şi nici împrejurărilor, cât îndeosebi factorilor cu răspundere, care nu ne-au ascultat. Iar de vreme ce această neluare aminte a pricinuit râvnei noastre împiedicare, sufletului mare nemulţumire, iar propăşirii Bisericii române a adus întârziere...”.

Împlinirea unui vechi şi măreţ ideal

Câtă dreptate avea atunci Visarion Puiu! Ierarhul revine, în 1933, la vechea sa propunere de a se ridica în Capitala ţării o catedrală a mântuirii neamului: „În semn de profundă recunoştinţă faţă de Providenţa divină, care ne-a hărăzit strălucitele izbânzi ale acestui război, în loc să ridicăm ca strămoşii noştri în capitala ţării o monumentală catedrală, cum se cuvenea unui popor creştin, unii ne-au dat aşa zisul arc de triumf, atât de costisitor şi totuşi atât de şubred şi fără posibilitatea de a reda pentru popor nici pe departe simbolul sau împodobirea unei falnice catedrale. Vinovaţi de acest lucru sunt politicienii trecuţi de atunci pe la cârma ţării, străini de sublimitatea mijloacelor bisericii de a manifesta asemenea sentimente ale credinţei creştine, dar mai vinovată este cârmuirea bisericească, nepriveghind şi lăsând a avea loc asemenea nesocotiri şi neluând măsurile cuvenite prin aleasa ei menire, ajutată fiind şi de o vreme prielnică, cum a fost aceea dintre anii 1920-1930, încât pomenirea prin veacuri a acestor două datorii naţionale, să se fi făcut prin monumente, pornind nu din imitări străine sufletului păturei celei mai numeroase a acestui neam, aduse din păgânătatea apusului european, ridicole şi subrede, ci prin ctitorii seculare, ca cele săvârşite de străbunii noştri, domni şi vlădici, şi boieri, adecă prin biserici monumentale sau mănăstiri, acestea fiind mai înţelese şi mai apropiate de mintea şi sufletul poporului nostru, astăzi şi în veci”.

Demersurile Mitropolitului Visarion Puiu, precum şi ale altor ierarhi, dornici de a-şi încrusta numele în cartea ctitorilor catedralei neamului românesc, nu au rămas un „glas în pustie”. A trecut mai bine de un secol şi visul acestor înaintaşi s-a conturat. La 29 noiembrie 2007 a avut loc slujba de punere a pietrei de temelie şi a sfinţirii locului destinat construirii noii Catedrale Patriarhale de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

În anul 2011, când se împlineau 130 de ani de când Regele Carol I a promovat primul proiect pentru construirea unei catedrale în Capitala ţării, silueta noii catedrale, a mântuirii neamului, se ridica zveltă din pământ, spre bucuria noastră, spre folosul duhovnicesc al generaţiilor viitoare, dar şi spre împlinirea măreţului ideal, pentru care au trudit şi s-au jertfit generaţiile trecute.