După încheierea Primului Război Mondial (1914-1918) și după făurirea României Mari, Biserica strămoșească, dimpreună cu Statul Național Unitar Român s-au văzut nevoite să găsească o modalitate de a nu lăsa praful istoriei să se aștearnă peste cei care și-au jertfit tinerețea, sănătatea, viața pentru realizarea visului de secole al românilor, acela de a vedea readuse în granițele țării teritoriile furate de marile puteri ale timpului. Astfel că, după anul 1918, când țara începea un lung și anevoios proces de refacere, prin Decretul 4106 din 12 septembrie 1919, emis de Regele Ferdinand I al României, ia ființă „Societatea Mormintelor Eroilor Căzuți în Război” instituție căreia i-a revenit nobila misiune de a îngriji, înfrumuseța și păstra mormintele și operele comemorative de război de pe teritoriul țării noastre. Această măsură vine și ca urmare a Tratatului de Pace de la Versailles, semnat la 28 iunie 1919 și care impunea țărilor beligerante, prin articolele 225 și 226, o serie de acțiuni privitoare la organizarea și îngrijirea mormintelor ostașilor. 

Totodată, un an mai târziu, la inițiativa Bisericii Ortodoxe Române și implicit a vrednicului de pomenire, Miron Cristea (1868-1939), în dubla sa calitate de Președinte al „Societății Mormintelor Eroilor căzuți în Război” și Mitropolit Primat – Președinte al Sfântului Sinod, prin Decretul - Lege nr. 1693 din 4 mai 1920 se hotărăște ca pomenirea de obște a tuturor eroilor țării să se facă la sărbătoarea Înălțării Domnului, în a patruzecea zi de la Sfintele Paști. Prin acest gest Biserica Ortodoxă, „această mamă spirituală a poporului român”[1], a dorit să-și arate recunoștința ce o poartă pentru „sângele din belşug jertfit al ostaşilor vechiului Regat ce s-a frământat cu glia strămoşească, formând temelia solidă pe care s-a ridicat edificiul mândru al României Mari”[2].

Întrebarea care se naște poate fi următoarea. De ce tocmai praznicul Înălțării Domnului ca zi a pomenirii de obște a eroilor neamului și nu alt praznic, sau altă sărbătoare din cuprinsul anului bisericesc? Ei bine, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel notează următoarele: „Biserica a ales sărbătoarea Înălțării Domnului ca zi de pomenire a eroilor pentru a ne învăța că există o legătură tainică între Crucea suferințelor, Învierea și Înălțarea Mântuitorului Iisus Hristos, Care din iubire smerită și milostivă pentru oameni, a răbdat chinurile și moartea pentru a vindeca lumea de neascultare, mândrie și lăcomie, umanitatea căzută și bolnavă de păcate și a o înălța la demnitatea pentru care a fost creată, adică la sfințenie și viață veșnică, și jertfa eroilor neamului, care și-au dat viața pentru libertatea, unitatea și demnitatea poporului român”[3].

Așadar, ziua de cinstire a Eroilor Neamului este legată de sărbătoarea Înălțării Domnului tocmai prin acest cuvânt sacru, Jertfă. După cum Hristos Cel ce „S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă...” (Ef. 5, 2) ne-a scos din rănile Sale Viață, mai exact Viață veșnică, și numai în urma acestei jertfe a suit frământătura noastră la patria cerească, la fel poporul român și-a scos din rănile eroilor viață în Libertate, Pace și Neatârnare. Despre eroii neamului se spune foarte frumos cum că: „au murit ca să trăim noi; au înfruntat vifornița frontului, spre a ne bucura de adierea păcii; au pătimit în crivățul morții, spre a învia neamul și dreptatea lui”[4]. 

Unul din cei mai importanți teoreticieni militari din perioada interbelică, Mircea Tomescu, în Memoriile sale spunea despre adevăratul ostaș român cum că „nu este un ucigaș, ci este o jertfă care se dăruiște de bună voie pentru o idee, pentru un drept, pentru o lume la care ține. În război nu învinge niciodată armata sau ostașul care se duce cu gândul să omoare, ci învinge întotdeauna ostașul sau armata care se duce în luptă hotărât să moară...”[5].

Ostașul român s-a jertfit pe altarul patriei pentru idealurile naționale cu mult eroism. De altfel, dacă ar fi să definim eroismul ar trebuie să începem prin a spune faptul că, „în eroism este nevoie, întâi de toate de un ideal, de o țintă luminoasă și tangibilă, către care concură toate sforțările noastre. Un ideal conștient deci, care ne înflăcărează prin frumusețea, prin înălțimea lui, asemeni unui pisc plin de soare către care urcăm cu credința că-l vom ajunge. În al doilea loc presupune entuziasm, mult entuziasm, isvorât dintr`un suflet clar-văzător, care ocolește scepticismul și are încredere în sine”[6]. Pentru noi idealul unității și cel al libertății au fost cele care au animat de secole sufletul dârz al ostașului român. Se cunoaște de altfel că, întreaga istorie a poporului român este una plină de strălucite dovezi ale hotărârii sale nestrămutate de a lupta necontenit, împotriva asupririi și a cotropirilor străine, pentru libertate națională și dreptate socială, pentru o viață liberă și demnă, într-un stat unitar și independent. Însă, toate acestea nu s-au putut face decât cu numeroase jertfe umane și mari pierderi materiale[7].

Ei bine, Biserica Ortodoxă Română în împreună lucrare cu celelalte instituții ale statului, a fost cea care a menținut flacăra eroismului vie în sufletele românilor și o menține până astăzi, ea fiind mereu prezentă la evenimentele comemorative ale eroilor de la monumentele de veșnică recunoștință, dar și cea care îi pomenește și îi poartă necontenit în sfintele ei rugăciuni de la Sfintele Altare pe „bieții mucenici, ce-n hora de obuze,/ Cu pieptul gol, au vrut să-frunte valul,/ Și-au fost striviți cu blestemul pe buze;[…]”[8].

Nu dorim să încheiem scurtul nostru articol altfel decât prin cuvintele-rugăciune ale preotului militar Nicolae V. Hodoroabă, fost confesor al Regimentului 69 Infanterie și cel al Brigăzii a 10-a Artilerie care, referitor la eroii căzuți în Primul Război Mondial, notează următoarele: „Odihniți în pace, voi, suflete de viteji! Țara va fi recunoscătoare. Și din înaltul cerului unde sălășluiți, înconjurați de lumină, trimiteți pe-o rază de lumină sau pe aripile vântului iertarea voastră, acelor suflete ușoare care nu s-au purtat după dorința voastră și v-au așternut pe mormintele voastre, în loc de flori – sloiul de ghiață al uitării...”[9]. (Drd. BRĂDĂȚAN Florinel-Cristian)