La praznicul Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul suntem invitați să reflectăm la vocația profetică a creștinilor în Biserica Dumnezeului Adevărului. Biserica Ortodoxă este prin excelență Biserica în care profetismul este calitatea ei contemporană cu fiecare generație de credincioși. Altfel spus, dacă Biserica nu menține trează conștiința profetică a creștinilor nu se mai poate numi Biserică. Nicidecum Ortodoxă, întrucât între Ortodoxie și Profetism sau Prorocie este o identitate naturală indestructibilă.

Nu Ortodoxia dă omului calitatea de profet. Ortodoxia doar pune în evidență vocația naturală a omului pe care păcatul a amputat-o, vechiul Israel, ca popor al lui Dumnezeu a refuzat-o, iar Hristos a reactivat-o în toată umanitatea, așa cum i-a fost dată de la Facere.

Omului prin facere i s-a dat vocația profetică/prorocească: de a trăi în Adevăr și de a-l mărturisi întregii creații, ca Lege de căpătâi a existenței; alături de vocația preoțească: de a mulțumi neîncetat pentru Darul minunat al Vieții și de vocația împărătească: de a se purta ritualic/delicat și înțelept cu toate făpturile creației. Toate trei semnificau Demnitatea de Om după Chipul lui Dumnezeu în creație. Păcatul însă a dezbinat cele trei vocații între ele punându-le în conflict intern și extern. Astfel, puterea de a trăi în Adevăr, proprie vocației profetice a fost înlocuită de minciună apărând ceea ce se cheamă proroci mincinoși; vocația preoțească a fost deturnată în folosul magiei, a vrăjitoriei înșelătoare, iar vocația împărătească a fost deturnată și ea fie în sclavia patimilor, fie în sprijinul conducătorilor tirani avizi după puterea de a stăpâni pe alții.

În Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat vedem restaurate cele trei vocații și puse în lucrare armonică, așa cum i-au fost date omului dintru început. Hristos le-a făcut active și contemporane cu toată umanitatea, astfel încât tot omul care se întoarce la Dumnezeu să se poată bucura de deplin de darul vieții.

În vechiul Israel, Profetul era gura lui Dumnezeu care trebuia să le aducă aminte două lucruri. Mai întâi ei aminteau Legea lui Dumnezeu, care este condiția pentru care Dumnezeu vine și rămâne în mijlocul oamenilor sau, dacă nu este primită și respectată El ne părăsește, fie că este vorba de persoane, fie de poporul întreg. În același timp, profeții aveau rolul să țină trează în inima poporului nădejdea că deși Dumnezeu a părăsit poporul său, pentru că poporul a călcat Legea Lui, cu toate acestea El vrea să se întoarcă la poporul Lui. Dar nu se poate întoarce decât la un popor pregătit, la un popor curățit, la un popor bucuros să-L primească pe Dumnezeu. Noi toți spunem că-L iubim pe Dumnezeu, dar dacă-L iubim trebuie să-I păzim Cuvintele Lui. Iar Cuvintele Lui le găsim sintetizate în cele zece Cuvinte date lui Moise pe Sinai, cele zece Porunci și în cele nouă Fericiri din Evanghelia Sa.

Profeții toți au încercat să mențină conștiința că Dumnezeu nu rămâne cu noi și cu niciun popor, dacă poporul este idolatru și apostat, adică uită de Dumnezeu și se închină la idoli, își fac alți dumnezei, necinstind toate poruncile Lui. Apoi, dacă acest popor sau persoane, nu doar că necinsc Poruncile Lui, dar uită și de toată dreptatea față de semeni și față de creația întreagă. Deci, Dumnezeu nu vine și nu rămâne la un popor idolatru și apostat, sau un popor de mincinoși, de criminali, de desfrânați și la cei care dau mărturie mincinoasă. Toate aceste lucruri profeții le spuneau și prin ele le ținea mintea și inima trează în vechiul Israel.

Bineînțeles că profeții au neplăcutul dar de a ne spune nouă oamenilor Adevărul. Profeții spun adevărul despre Dumnezeu: cine este El, ce vrea Dumnezeu de la noi și care-i planul Lui cu noi. În același timp ei spun adevărul și despre noi înșine. Ne arată oglinda lui Dumnezeu care este Bun, Drept, Cuviincios, Înțelept, dar și Sever cu toată nedreptatea și stricăciunea pe care o introduce păcatul în noi. Cu alte cuvinte, Profeții ne arată că Dumnezeu este făcător de viață, iar noi suntem ucigași și criminali ai vieții. Dumnezeu este Bun, iar noi suntem înclinați spre rău și rele. Dumnezeu este iubitor și doritor de familie și de copii, iar noi suntem curvari și iubitori de plăceri. Toate aceste iubiri ale noastre otrăvesc viețile noastre și viețile popoarelor. Învrăjbesc pe oameni între ei și pe toți cu Dumnezeu. Și, întrucât profeții spun voia lui Dumnezeu și Adevărul Lui cu orice preț, de aceea nu sunt iubiți. Doar puțini sunt cei care îi iubesc pe profeți. Majoritatea oamenilor îi urăsc, mai ales cei ale căror păcate profeții le dau pe față. Și profeții dădeau pe față, nu doar păcatele oamenilor simpli, ci și păcatele regilor. Ei spuneau adesea că poporul și Ierusalimul vor pieri din cauza păcatelor nu doar a fiecărui evreu, ci din pricina păcatelor regilor și ale preoților. Din pricina acestora se întâmplă toate nenorocirile în popor. Păcatele regilor și ale preoților distrug popoarele. Și aveau curajul să spună aceste realități dureroase în fața împăraților și a împărăteselor, în fața preoților și a cărturarilor, iar pentru acest lucru au plătit cu viața.

Așa s-a întâmplat și cu ultimul dintre acești profeți, Sfântul Ioan Botezătorul cel mai mare bărbat născut din femeie. El  a spus și a pregătit poporul să-L primească pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu întrupat, care era deja în mijlocul lor. Ca poporul să-L poată recunoaște și să-l primească pe Iisus, trebuia să-și curețe sufletele de toată nedreptatea spălându-și trupurile în apele Iordanului. De aceea, Sfântul Ioan boteza cu botezul pocăinței în râul Iordan zicându-le că dacă nu se vor curăți nu vor putea primi pe Iisus, Profetul desăvârșit care le va grăi Adevărul total și-l va împlini întocmai și prin care Dumnezeu se va apropia de noi.

Ioan amintea toate acestea și evreii de rând veneau și se botezau recunoscând că sunt păcătoși și l-au părăsit pe Dumnezeu. Însă, două categorii de oameni nu voiau să se boteze: preoții și împărații. Aceștia veneau la apa Iordanului se uitau la Ioan și-l ridiculizau zicând că ei respectă Legea și nu au nevoie de botezul pocăinței și al întoarcerii. Nici regii din casa lui Israel nu voiau să se boteze considerând că ei sunt deasupra tuturor. Ei sunt puși de Dumnezeu în funcție și nu au nevoie de smerenia pocăinței și a curățirii.

Ioan Botezătorul a avut curajul să spună adevărul despre păcatele poporului, dar și despre păcatele regilor, reginelor și ale preoților. Pentru acest adevăr a fost închis și în cele din urmă a fost omorât. El i-a spus unuia dintre fiii lui Irod cel mare, care era și el un regișor în Galileea, că a făcut o mare greșeală. Acest Irod s-a plictisit de prima sa soție, o prințesă din Arabia, pe care a trimis-o acasă fără să o repudieze. În schimb și-a luat de soție pe soția fratelui său vitreg, a lui Irod Filip. Ioan are curajul să-l înfrunte arătându-i că regele lui Israel este primul care trebuie să respecte Legea lui Dumnezeu: „Nu ți se cuvine să ai de soție pe femeia fratelui tău” (Matei 14, 4), chiar dacă îți este frate vitreg. Acest Irod, ne spune Evanghelia, avea inima îndoită: pe de o parte îl asculta și-l respecta pe Ioan, pe de altă parte o iubea pe Irodiada, a doua soție, cumnata sa. Irodiada însă, îl ura de moarte pe Ioan Botezătorul pentru că a avut curajul să-i înfrunte în public. De aceea, Irodiada l-a convins pe Irod să-l aresteze pe Ioan, dar pentru că Ioan avea mulți ucenici, le era frică de mulțime ca să-i facă vreun rău. Fapt ce s-a întâmplat totuși la ospățul dat de Irod în cinstea zilei sale de naștere, când plin de băutură și amețit de dansul lasciv al fiicei sale vitrege, Salomeea, face fetei promisiuni megalomane, iar fetișcana, de dor 10-15 ani, la sfatul viclean al mamei sale, cere capul lui Ioan Botezătorul. Irod a vrut mai întâi să dea înapoi, dar ca să nu pară un rege slab în fața invitaților, trimite și taie capul profetului și-l aduce pe o tavă fetei, iar fata îl dă mamei satisfăcută în orgoliul ei.

O copilă de doar zece ani primește pe tavă capul plin de sânge al Sfântului Ioan Botezătorul. O scenă înfricoșătoare care arată de ce suntem în stare noi oamenii. Arată că suntem un popor de necredincioși și iubitori de plăceri și dacă cineva se pune între noi și plăcerile noastre suntem dispuși să facem moarte de om. Este și lecția scurtă a acestui praznic: „Nu te pune între om și plăcerile lui dacă vrei să nu o pățești urât!”

Practic, Ioan Botezătorul moare împlinind și cea de-a zecea poruncă a Decalogului: „Să nu poftești nimic din cele ale aproapelui tău: nici femeia lui, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici boul lui, nici asinul lui... și nimic din câte are aproapele tău (Ieșire 20, 14), poruncă amplificată de Hristos în Evanghelie, în Predica de pe Munte, când nu doar că oprește uciderea, adulterul, etc, ci numai și gândul la ele, gândul fiind cauza de unde încep faptele degradării omului. 

Grav este că astăzi ne aflăm în aceeași situație ca vechiul Israel. Deși tot creștinul este chemat să-și activeze asumat și constant lucrarea profetică, refuză deliberat curajul de a se uni cu Adevărul, preferând avantajele minciunilor și satisfacția plăcerilor înșelătoare. Se stinge în creștini vocația profetică pentru că nu-i mai ascultăm pe profeți, nici măcar nu-i mai citim, nici în cult, nici în particular și nu-i mai citim pentru că sunt incomozi pentru oricine fuge de Adevăr.

Deosebirea însă este că profetul și cel care spune Adevărul și trăiește înțelepțește viața este cu Dumnezeu, chiar dacă-și riscă viața, iar cel care e în minciună, în plăceri, în nedreptate, chiar dacă-i merge bine este fără Dumnezeu. Trăim în continuare într-o lume în care oamenilor nu le place Adevărul. Dimpotrivă sunt preferate minciunile, plăcerile, nedreptățile și facilitățile avantajoase, care atrag o incoerență și inconștiență intelectuală și morală. Mai grav este că toate acestea sunt și preferințele botezaților în Biserică, motiv pentru care vocația profetică a creștinului este pusă sub semnul întrebării. Nu al desființării. 

Dacă-l cinstim pe Sfântul Ioan dovedim acesta iubind Adevărul. Și iubind Adevărul vom trăi cu cuviință, în înfrânare, în fidelitate conjugală, în simplitate și dreptate prin care Dumnezeu va fi împreună cu noi și vocația profeției va înflori în noi.

 Ioan Botezătorul a murit pentru acest Adevăr și nu a regretat. Dimpotrivă s-a simțit onorat! Noi?