Voiți voi oare să vedeți frumusețea hainei iernii în toată măreția ei? Duceți-vă în orișicare dumbravă vă place, la vreme de chiciură și veți vedea că iarna pare că vrea să se ia la întrecere cu primăvara în măiestrie și podoabe. Această întrecere e foarte greu de câștigat, pentru că primăvara are la îndemână o mulțime de culori și vopsele, iar iarna n-are decât una singură – culoarea albă.

Însă iarna, dintr-o singură culoare, e vrednic de minunare de nu cumva făurește mai multe podoabe decât primăvara, din multe! Aceste minunate draperii, care ca niște mantii împărătești acoperă arborii mici și mari din creștet și până în rădăcină, această mulțime de perle și briliante, care scânteiază la lumina soarelui și a lunii, acest chip măreț al arborilor nemișcați care par a fi tăiați din fildeș, această tăcere și liniște sfântă, acest semiîntuneric din timpul zilei și această semilună din timpul nopții – toate aceste tablouri mărețe îl aduc în uimire pe tot cel ce le privește cu luare aminte!

Negreșit că fără aceste minuni ale iernii amfiteatrul naturii ar pierde una din cele mai frumoase podoabe ale sale. Și câte tablouri de acestea nu ni se înfățișează în fiecare pădure și în fiecare dumbravă, în fiecare grădină și în fiecare potecă? Cât de mult ar prețui omul asemenea fenomene, dacă ar ști să le izvodească el! Pentru Făurarul ceresc, însă, ele nu înseamnă nimic – suflă un vântișor de la răsărit sau miazăzi [sud] și podoabele dispar, rămânând totul gol! După o zi bate iarăși vântul de la miazănoapte [nord] și iarăși se arată ca prin farmec aceleași podoabe și aceleași nespuse frumuseți!

(Sfântul Inochentie al Odessei, Înțelepciunea dumnezeiască și rosturile naturii, Editura Sophia, București, 2012, p. 83-85)