Dragostea de Dumnezeu este căldura firească. Şi când covârşeşte fără margini pe cineva, face sufletul aceluia să cadă în răpire (în extaz). De aceea nu poate inima aceluia ce simte dragostea aceasta, s-o cuprindă pe ea (s-o înceapă) şi nu-i poate îndura arsura. Ci omul se schimbă în chip văzut, neobişnuit de mult, pe măsură ce felul dragostei se află în el.

Şi iată semnele ei cele simţite: faţa omului se face roşie şi veselă, iar trupul i se înfierbântă. Piere de la el frica şi sfiala, şi adesea petrece în răpire. Şi fuge de la el puterea de concentrare a minţii şi se poartă ca un nebun. Moartea cea înfricoşată o socoteşte bucurie şi mintea lui necurmat este în contemplaţia cugetărilor cereşti. Şi fără să fie văzut de nimeni, vorbeşte în absenţă, ca şi cum ar fi prezent. Cunoștința lui și văzul lui cel firesc se duce și nu simte cu simţurile nicio pornire a lui spre lucruri. Și chiar dacă lucrează ceva, el nu simte defel ce lucrează, fiindcă mintea îi este înălţată la contemplare. Şi cugetul lui totdeauna pare că se îndeletniceşte cu altceva.

De această duhovnicească beţie s-au îmbătat cândva Apostolii şi Mucenicii. Şi unii au străbătut toată lumea, ostenindu-se şi dispreţuiţi fiind. Iară ceilalţi cu mâinile şi cu picioarele tăiate, ca apa şi-au vărsat sângele, şi îndurând cele mai grozave patimi, nu s-au împuţinat la suflet, şi toate cu bărbăţie le-au suferit. Și fiind înţelepţi au fost socotiţi nebuni. Iar alţii au rătăcit prin pustii, prin munţi, prin peşteri, şi prin crăpăturile pământului, şi părăsindu-şi aşezările lor, au avut totuşi bună aşezare. Dumnezeu să ne învrednicească şi pe noi să ajungem la o astfel de nebunie.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, pp. 123-124)