– N-ai decât să alegi cea de-a doua alternativă, dacă-ţi place, râse Ivan, şi dacă realismul nostru contemporan a reuşit să te acapareze în asemenea măsură, încât să nu mai poţi accepta nimic ce ţine de domeniul fanteziei, fie chiar un qui pro quo, dacă vrei. Ce-i drept, continuă el râzând, bătrânul meu are nouăzeci de ani şi, cu ideea lui fixă, se prea poate să-şi fi pierdut minţile. Cât priveşte pe deţinut, înfăţişarea lui avea într-adevăr prin ce să-l uimească. Dar tot aşa de bine, în definitiv, ar putea să fie numai o halucinaţie, vedenia unui moşneag de nouăzeci de ani în pragul morţii, cu imaginaţia înfierbântată de autodafeul din ajun, căruia îi căzuseră jertfă o sută de eretici. La urma urmei, însă, ce ne interesează pe noi dacă-i un qui pro quo, sau dacă-i vorba de o fantezie gratuită? Bătrânul trebuie să spună, în sfârşit, tot ce are de spus, tot ce a gândit în sinea lui timp de nouăzeci de ani, să dea în vileag tot ce a ţinut închis în el în aceşti nouăzeci de ani.

– Şi deţinutul ? Nu spune nimic ? Se mulţumeşte doar să se uite la bătrân şi să tacă?

– E obligat în orice caz să tacă, răspunse Ivan, din nou cu zâmbetul pe buze. N-ai auzit ce i-a spus mai înainte bătrânul, că n-are dreptul să mai adauge nici un cuvânt la cele mărturisite odinioară? Dacă vrei, într-asta rezidă însăşi esenţa catolicismului roman, aşa cel puţin cred eu: „Tu ai încredinţat totul papii, şi deci, în momentul de faţă, totul se află în mâna lui. Tu nu mai ai deocamdată ce căuta printre noi, nu ne mai tulbura, măcar până ce va fi să vină vremea de apoi”. Asta o spun chiar ei, şi nu numai c-o spun, dar o aştern pe hârtie, cel puţin iezuiţii. Am citit cu ochii mei, scris negru pe alb, de teologii lor. „Mai ai Tu dreptul, oare, să ne dezvălui fie şi o singură taină a lumii din care vii?” îl cercetează mai departe bătrânul, ca tot el să-şi răspundă până la urmă: „Nu, nu mai ai dreptul acesta, fiindcă nu trebuie să mai adaugi nimic la cele mărturisite cândva, nici să le răpeşti oamenilor libertatea pentru care Te-ai luptat din răsputeri cât ai fost aici pe pământ. Orice lucru nou pe care l-ai vesti oamenilor ar atinge cumva libertatea lor de credinţă, căci ar lua înfăţişarea unui nou miracol şi, după câte ştiu, în urmă cu o mie cinci sute de ani pentru tine nu era nimic mai scump pe lume decât libertatea credinţei. Nu spuneai chiar pe vremea aceea: «Vreau să fiţi liberi cu adevărat»? Ai avut acum prilejul să-i vezi pe oamenii aceştia «liberi»”, rosteşte deodată bătrânul, zâmbind dus pe gânduri. Ca să continue apoi, măsurându-l cu o privire încruntată pe ostaticul său: „Da, să ştii că ne-a costat scump treaba asta, dar acum am ajuns, în fine, să ducem, în numele Tău, la bun sfârşit misiunea noastră. Cincisprezece veacuri ne-am canonit cu libertatea asta, dar acum am isprăvit, da, da, am isprăvit o dată pentru totdeauna. Ce, nu crezi că am isprăvit pentru totdeauna? Te uiţi la mine blând şi nu vrei măcar să mă învredniceşti cu un cuvânt de indignare? Cu toate astea, tocmai acum, poţi să mă crezi, acum, în momentul de faţă, oamenii poartă în ei mai adânc ca oricând înrădăcinată convingerea că sunt liberi, cu desăvârşire liberi, deşi chiar ei ne-au oferit libertatea lor, depunând-o smeriţi la picioarele noastre. Asta e ceea ce am izbutit noi să facem, dar, Te întreb, asta e oare cu adevărat libertatea dorită de Tine, libertatea pe care ai visat-o?”.

(Fragment din Marele Inchizitor. Dostoievski în lecturi teologico-filosofice – lucrare în curs de apariție la Editura Doxologia, traducere Leonte Ivanon)