Biserica Ortodoxă cere de la slujitorii bisericești vrednicie pentru săvârșirea sfintelor slujiri, adică o credință și un mod de viață deplin conforme cu credința și viața Bisericii. Pentru astfel de slujiri alegerea se face pe temeiul competenței, dar și al corectitudinii credinței, al calităților morale și duhovnicești. Aceste calități se cer și pentru treptele inferioare, iar pentru candidatul la diaconie sau preoție se cere o adeverință de la duhovnic, prin care se atestă că nu există, din punct de vedere moral sau duhovnicesc, nici un impediment pentru hirotonirea lui.

Rugăciunile rostite la fiecare tip de hirotonie arată că cel care se hirotonește a fost socotit vrednic de aceasta, lucru confirmat de glasul poporului, prin exclamația „Vrednic este!”. În ochii Bisericii, însușirile pe care se cuvine să le aibă cel care se hirotonește sunt, firește, roade ale bunei viețuiri de mai înainte, în care nevoința s-a împletit cu harul dumnezeiesc, și trebuie păstrate și sporite în continuare prin strădaniile sale.

Dar, dată fiind slăbiciunea firii omenești, și pentru că nu este om fără de păcat, nimeni nu poate niciodată să ajungă prin simpla sa strădanie la înalta vrednicie cerută de preoție. Ale omului sunt silința și osteneala după putere, după care vine harul care împlinește și întregește neputințele și slăbiciunile pe care le are negreșit. O rugăciune comună celor trei tipuri de hirotonii, rostită la începutul slujbei, arată tocmai acest lucru, că „harul dumnezeiesc”, atunci și întotdeauna, „pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește” și că el îl numește diacon, preot sau episcop pe cel care vine către slujirea preoțească.

Când săvârșește Liturghia și celelalte Sfinte Taine, preotul cere de la Dumnezeu să-l facă vrednic de această slujire. De exemplu, la Liturghie, în rugăciunea cântării cele întreit-sfinte, sfințitul slujitor cere de la Dumnezeu, ca unul care s-a învrednicit cu harul Său de preoție, să-l curățească de păcatele sale, cele de voie și fără de voie, cele vechi și cele noi.

În vremea săvârșirii Liturghiei și a celorlalte Sfinte Taine, preotul, pentru rugăciunile sale și ale întregii Biserici, primește ajutor și sprijin de la Duhul Însuși, Care covârșește cu harul cel dumnezeiesc în ceasul acela sfânt slăbiciunea și nevrednicia lui omenească și-i dă vrednicia cuvenită sfintei sale slujiri.

Sfântul Isidor Pelusiotul spune și el că preotul „este un trimis al Atotputernicului Dumnezeu, atât atunci când săvârșește Sfânta Jertfă, cât și în toată slujirea pe care o împlinește pentru mântuirea multora”. Pentru că Dumnezeu este Cel Care lucrează prin el, iar nevrednicia lui, de-ar fi să fie, nu surpă cele săvârșite de el. „Dumnezeiescul altar nu este întinat de faptele rele”. Dumnezeu Se poate sluji de preot ca de o unealtă, chiar vinovat de-ar fi (de ceva preotul).

(Jean-Claude Larchet, Viața sacramentală, Editura Basilica, București, 2015, pp. 477-487)