În vremea aceea apropiindu-se Iisus de poalele Muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, bucurându-se, a început să laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le văzuse, zicând: Binecuvântat este Împăratul care vine întru numele Domnului! Pace în cer şi slavă întru cei de sus. Dar unii farisei din mulţime au zis către El: Învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii. Şi El, răspunzând, a zis: Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga. Şi când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând: dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi. Căci vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile. Şi te vor face una cu pământul, şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale. (Luca 19, 37-44) (Luni în săptămâna a 28-a după Rusalii)

Deși citită în preajma sărbătorilor Nașterii și Botezului Domnului, pericopa evanghelică a acestei zile de luni surprinde momentul intrării în Ierusalim a Mântuitorului, cu o săptămână înainte de Pătimirilor și Învierea Sa. Iisus nu intra singur în sfânta cetate, ci împreună cu ucenicii Săi și cu o mulțime ce-L însoțea după ce îl înviase pe Lazăr în Betania, un sat pe care Muntele Măslinilor îl despărțea de Ierusalim. Domnul mai intrase și de alte ori în capitala politică și religioasă a țării, însă niciuna dintre venirile Sale nu fusese asociată cu o intrare de acest gen care, chiar dacă poate nu amintea întru totul de un alai împărătesc, totuși nu era departe de o asemenea slavă. Îi lipsea convoiul militar, parada oficială, dar în schimb intarea-i era înconjurată de mulțimea de oameni ce-L aclamau în cântări de slavă. Ba chiar se cânta: „Binecuvântat este Împăratul care vine întru numele Domnului”, ceea ce însemna într-un fel sau altul o recunoaștere a regalității, a moștenirii Sale davidice. Mai pe scurt, ca unul Care înviază din morți, Care deschide ochii orbilor, împlinea Scripturile ce prorociseră despre venirea lui Mesia, urmașul lui David. 

Aclamația din partea mulțimii că El ar fi împăratul lui Israel nu avea cum să rămână neobservată de ochii atenți ai fariseilor care oricum aveau de obiectat și împotriva vindecărilor în ziua de sabat, precum și multe altele. Aceștia L-au înconjurat pe Domnul să-Și certe ucenicii, adică să-i aducă la ordine, la decență și să nu se „hazardeze” în declarații cu consecințe importante atât din punct de vedere religios, cât și politic. Dar Iisus, Care altădată le poruncise ucenicilor să nu spună public ceea ce cred despre El, anume că e „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu”, de data aceasta dimpotrivă, nu îi îndeamnă la reținere, ci afirmă că în acel moment le-ar fi imposibil să tacă fiindcă în tăcerea lor ar striga pietrele. 

Momentul slăvirii Sale s-a apropiat și de aceea Domnul Însuși Se arată pe Sine ca mântuitor și Mesia, salvatorul cel promis. Însă în atitudinea Sa la intrarea în cetate se remarcă faptul că oricum El e un altfel de împărat, un altfel de conducător decât cei care intrau adesea în Ierusalim călare pe cai, cu însoțitori și alai ales. El intră cu durere față de orașul despre care, știa bine, urma să Îl trimită la moarte. Nu e un conducător venit să împărățească, ci unul căruia Îi pasă de oameni. Nu se îmbată cu gloria și slava momentului, ci e foarte realist în toate. De aceea, plânge pentru cetate și Își exprimă regretul că locuitorii ei nu cunosc faptul că intrarea Sa este pentru pace și nu pentru tulburare. Cetățenii sunt loviți de un fel de orbire duhovnicească și vederea măririi Fiului lui Dumnezeu le este ascunsă, așa cum, cu treizeci și trei de ani înainte, atunci când magii din Răsărit au venit să-L caute, tocmai deasupra Ierusalimului steaua călăuzitoare se făcuse nevăzută. Vederea celor cerești nu e prin urmare pentru toată lumea, nici măcar pentru cei dintr-o cetate considerată sfântă, ci pentru cei cu inima curată, care nu sunt înrăiți de patimi și păcate și în special de duhul mândriei. 

În plângerea Domnului se strecoară și o prorocie, spusă nu cu duh de pedeapsă sau răzbunare, ci cu durere părintească: se apropie zilele când dușmanii vor asedia și vor distruge cetatea, făcând-o una cu pământul. Acest lucru s-a și întâmplat în anul 70, la porunca împăratului roman Titus, după ce iudeii s-au răsculat în mai multe rânduri împotriva ocupației străine. În profeția Sa, Domnul chiar menționează motivul distrugerii orașului: „pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale”. Aceasta înseamnă tocmai nerecunoașterea de către ierusalimiteni a venirii între ei a Fiului lui Dumnezeu. 

Domnul nu pedepsește întotdeauna pe moment, dacă se poate vorbi în termeni de pedeapsă despre Dumnezeu, Care este iubirea absolută. Însă consecințele unei fapte reprobabile, deosebit de rele, se manifestă după o vreme. Distrugerea, dărâmarea, decăderea unei cetăți, a unei civilizații, a unui popor, dar chiar și în cazul persoanelor particulare, au loc nu neapărat în momentul săvârșirii unei mari fărădelegi, ci sunt urmări ale persistării într-o voință păcătoasă, într-o încăpățânare în starea de negare a voii Creatorului. Cetatea Sodomei s-ar fi putut mântui dacă Dumnezeu ar fi găsit în ea măcar zece oameni drepți (Facere 18, 32), însă și reversul e valabil: deși Domnul a vestit prin gura profetului distrugerea cetății Ninive din pricina păcatelor (Iona 3, 4), după ce locuitorii s-au pocăit, orașul a fost cruțat. Basmele noastre românești, în care Dumnezeu și Sfântul Petru se coboară pe pământ să cerceteze pe oameni, au un sâmbure de adevăr. De aceea, dacă găsește pocăință, Domnul aduce în sufletele noastre îndreptarea și puterea regeneratoare, prin care se slăvește numele Său.