Zaheu este printre noi, suntem chiar noi. 

Michelangelo vede o piatră frumoasă în curtea unui om.

– Îmi dai mie piatra aceasta?

– Ce să faci cu ea?

– În ea se află încătușat un înger și aș vrea să-l eliberez.

Omul îl știa pe Michelangelo și și-a spus în sinea sa că artiștii sunt cam ciudați și de multe ori spun lucruri de neînțeles. Apoi s-a gândit că nici cu piatra aceea nu prea are ce face, așa că i-a dat-o. După câteva luni, Michelangelo a terminat de sculptat un arhanghel. A „scos” din acel bloc de piatră un înger. 

Așa s-a întâmplat și cu Zaheu. Așa se întâmplă și cu noi. Fiecare om este chip al lui Dumnezeu, în fiecare om grăiește glasul lui Dumnezeu, vocea conștiinței. Dumnezeu vede în noi ceea ce oamenii din jurul nostru nu văd și nici măcar noi înșine nu vedem. Dumnezeu vede în noi potențialitatea sfințeniei. Omul de rând vede o piatră inertă. Artistul vede o formă ascunsă, o capodoperă artistică, dar Dumnezeu vede în fiecare dintre noi un sfânt. Vede cum în piatra inimii noastre stă încătușat sfântul. Privirea lui Dumnezeu vede dincolo de „blocul brut” al existenței noastre concrete, care are limitele ei, păcatele ei, neputințele ei, dincolo de dezordinea lăuntrică a gândurilor. El întrezărește chipul pe care Însuși L-a așezat în noi și sfințenia spre care suntem chemați. Michelangelo a văzut în piatră un înger încătușat. Dumnezeu vede în fiecare dintre noi o icoană a sfințeniei, chiar și atunci când aceasta este acoperită de straturi groase de praf sau de straturile împietrite ale păcatului.

Michelangelo nu a spus: „Vreau să construiesc un înger”, ci „Vreau să-l eliberez”. Mântuirea nu este o adăugare artificială, ci o curățire, o restaurare a chipului pentru a ajunge la asemănare cu Dumnezeu. Viața duhovnicească îndepărtează întunericul și urâtul. Rugăciunea, smerenia, spovedania, postul, sunt, simbolic, loviturile de daltă care scot la iveală ceea ce este cel mai curat și mai frumos în noi. Sculptura presupune zgomot, spargere, renunțarea la obișnuințele rele. Lovitura daltei provoacă durere, dar naște frumusețe. La fel, din perspectivă omenească, lucrarea lui Dumnezeu în viața omului poate părea dureroasă, incomodă, uneori chiar nedreaptă. Încercările îngăduite de Sculptor pot deveni, atunci când le înțelegem pedagogia, momente de înnoire, de „sculptură” duhovnicească, prin care omul este chemat să iasă din forma brută a existenței biologice spre o existență spirituală. Viața creștină este, în fond, acceptarea daltei lui Dumnezeu. Presupune coborârea din sicomorul părerii de sine și primirea lui Hristos în casa sufletului nostru. Dar restaurarea omului, nu vine automat, ci se câștigă printr-o constantă conlucrare cu harul lui Dumnezeu. Omul răspunde liber și conlucrează cu harul. Așa s-a întâmplat și cu Zaheu. A coborât. Nu poți primi pe Dumnezeu în „casa ta” dacă rămâi suspendat deasupra realității tale concrete. Coborârea lui Zaheu din sicomor este icoana oricărei adevărate întâlniri cu Dumnezeu: coborâre din mândrie, din siguranțe false, din părerea că poți controla viața. Apoi vine și pocăința. Coborârea este începutul drumului, nu sfârșitul lui. Pocăința nu este condiția prealabilă a întâlnirii cu Hristos, ci rodul întâlnirii. Numai cel care acceptă să coboare poate auzi cuvântul: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia.”

 ***

Când cei asemenea lui Zaheu vor să se schimbe, nu-i ajutăm. Societatea se opune schimbării, Hristos o anticipează și o încurajează. Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. De cele mai multe ori, societatea nu este pregătită să accepte schimbarea celui care a greșit. Omul este fixat într-o etichetă: „așa a fost, așa rămâne”. Când cineva încearcă să se îndrepte, să-și refacă viața, să se pocăiască, reacția colectivă nu este bucuria, ci suspiciunea, murmurul. Schimbarea tulbură ordinea stabilită, iar pocăința deranjează pentru că mă obligă la revizuirea judecăților mele. Suntem chemați să ne schimbăm nu numai părerea despre omul care nu mai vrea să fie cum a fost, ci și modul nostru de a gândi, cu care ne-am învățat de-a lungul anilor. ,,Cum? Am gândit greșit atâția ani? Am judecat greșit lumea și viața până acum? Lucrurile stau altfel!? Acest lucru mă irită, mă indispune. Eram deja clarificat în privința unor idei, a unor principii de viață și acum!?”

Evanghelia lui Zaheu arată limpede această tensiune. Zaheu nu este doar un om bogat, ci un om compromis public, cunoscut, judecat și exclus moral. Pentru mulți, el nu mai avea dreptul la o altă imagine, la o altă identitate. Societatea îi pusese o etichetă, îi refuzase deja viitorul. ,,Unde găsesc scăparea, unde aflu ieșirea din starea în care mă aflu?”, se întreba sufletul lui Zaheu. Hristos însă nu Se oprește la trecutul lui. El nu vede doar ce a fost, ci ceea ce poate deveni. Privirea lui Hristos este diferită de privirea mulțimii, este o privire care vede potențialitatea sfințeniei în fiecare om, chiar și acolo unde nimeni nu o mai bănuiește. De aceea, chemarea este personală: „Zahee, coboară-te degrabă…”. Nu este o chemare spre a fi certat, rușinat, ci este o invitație la întâlnire. Reacția mulțimii este previzibilă: murmur, nemulțumire, judecată. „A intrat să găzduiască la un om păcătos.” Nu suportăm ușor ideea că Dumnezeu poate începe mântuirea exact acolo unde noi am închis orice posibilitate. Pentru mulți, dreptatea fără milă pare mai sigură, mai clară, mai corectă decât iubirea care riscă. Unde-i lege, nu-i tocmeală! Dreptatea este dreptate, fiecare primește ce merită. Lucrurile sunt logice, sunt matematice… ,,Nu, nu ne încurcați, nu ne complicați existența, nu avem nevoie de confuzie”.

Pocăința lui Zaheu nu se naște din presiune socială, din frica de legea lumească, ci din primirea lui Hristos. Nu mustrarea îl schimbă pe om, ci faptul că este văzut, chemat, acceptat, iubit. Abia după întâlnire, după ce i se acordă încredere, apare hotărârea îndreptării: repararea nedreptăților, înapoierea banilor luați abuziv, schimbarea vieții. Hristos nu cere mai întâi fapta bună, ci oferă prezența Sa, iar aceasta devine izvorul transformării, al înnoirii.

Zaheu rămâne incomod pentru orice societate și chiar pentru comunitățile religioase, care nu înțeleg mila și iubirea lui Dumnezeu.  Evanghelia aceasta ne arată că pocăința și mântuirea încep adesea acolo unde oamenii nu mai au răbdare, unde părerea despre cel păcătos este bătută în cuie. 

Literatura patristică, chiar și cea laică, ne arată că sfințenia poate încolți exact în locurile și în persoanele pe care le considerăm pierdute. Această temă o găsim și în filmul Ostrov a lui Pavel Lungin. Hristos nu Se cramponează în trecutul omului, pentru că vede limpede viitorul pe care harul îl poate deschide. Rămâne ca omul să accepte chemarea lui Dumnezeu și să se coboare. Zahee, coboară-te și Eu astăzi voi fi în casa ta, astăzi Voi fi cu tine. Tâlharule, astăzi vei fi cu Mine în Rai. Pentru că, ceea ce la oameni este cu neputință, la Dumnezeu este cu putință. Coboară-te!