Intrarea în Biserică a Maicii Domnului este un praznic de har, adică un ospăţ ceresc din iubirea lui Dumnezeu dăruită prin Prunca cea mai aleasă a umanităţii, cea care a semănat atât de mult cu Dumnezeu prin rugăciune şi curăţie, încât Dumnezeu a ales să semene cu ea la trup şi la personalitate.

La o vârstă de trei ani, când pruncia preacurată a Fecioarei se împleteşte cu înţelepciunea alegerii de har şi cu neamul sfinţit prin jertfă preacurată, Maria pleacă de la părinţii ei pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Slujeşte în Templu împreună cu fecioarele, se sfinţeşte cu lumină de sus, atinge cerurile în rugăciune, vorbeşte cu arhanghelul Gavriil, îşi păstrează vasul preacurat al fecioriei pentru a-L primi pe Dumnezeu în ea.

Fiica lui Dumnezeu a ascultat şi a văzut Crucea veacurilor răstignită în ea şi a uitat pe poporul ei şi casa părinţilor ei pentru a deveni mamă neamului omenesc şi lui Dumnezeu deopotrivă. Mâinile ei s-au deprins să mângâie pe Dumnezeu, sânul ei preacurat s-a pregătit să hrănească pe Hrănitorul făpturii, ochii ei s-au deprins printre lacrimi să îl privească pe Dumnezeu.

În ea raţiunile fireşti ale umanităţii s-au unit cu Raţiunea cea veşnică a lui Dumnezeu, mintea ei preacurată şi înmiresmată de feciorie s-a unit cu Logosul, cu Mintea veşniciei dăruite Tatălui în iubire.

Prin intrarea în Biserică a Maicii Domnului umanitatea îşi atinge apogeul fiinţial. Oamenii uimiţi şi străpunşi de moarte încep să simtă pe Dumnezeu cel străpuns de viaţă apropiindu-se de pământ. Intrarea în Biserică îi învaţă pe oameni că Dumnezeu nu vine  invitat, o dată pe an în Sfânta Sfintelor, de undeva de departe, din exterior, ci se ascunde sfielnic în om, pătrunde în umanitate, creşte în univers printre lacrimi şi jertfă de sine, este accesibil din interior, din fântâna lăuntrică a inimii. Dumnezeu este mai aproape de om decât a crezut el vreodată, a aici, crescând smerit în pântecele firav al Fecioarei, vulnerabil la toate durerile lumii, gată să moară şi să dăruiască viaţă.

Printre lacrimile grele ale lumii, o pruncă mai uşoară decât un fulg dar mai desfătată decât cerurile, pătrunde în inima umanităţii împreună cu Hristos, care o aştepta de o veşnicie să se plămădească pentru a se plămădi ca Om din ea. Şi de acolo, din altarul tăcut al Ierusalimului, Sfânta Sfintelor se arată pe sine vie, rugătoare, mlădioasă în smerenie, gata să nască pe Dumnezeu. De acolo, din tihna templului, prunca în care încape Dumnezeu, ascultă atentă durerile umanităţii, îngroapă suferinţele lumii în cerurile sufletului ei şi se clădeşte pe sine Biserică sfinţită şi rai cuvântător.

În Sfânta Sfintelor, Preasfânta a văzut Chivotul Legii, ea Chivotul preacurat în care a încăput Legea cea vie şi veşnică a Iubirii: „Binecuvântat eşti Doamne, Tu şi chivotul sfinţirii Tale”. A văzut năstrapa cea cu mană, ea, hrănitoarea a toată făptura cu Pâinea cea care s-a coborât din cer şi dă viaţă Lumii: Euharistia cerurilor, Trupul Fiului lui Dumnezeu. A văzut Toiagul lui Aaron care a odrăslit, ea care din adâncul fecioriei a născut Prunc, întreptarea neamurilor, Împărăteasa cerului şi Maica Preoţiei Bisericii. A văzut apoi Masa Punerii Înainte, pregătindu-se să devină Masa euharistică a harului, din trupul căreia s-a conceput Trupul lui Dumnezeu.

Oameni buni, sfinţii bunici ai lui Dumnezeu au adus-o pe Prunca Maria în Biserica lui Dumnezeu. Aduceţi-vă copiii la Biserică, pentru a deveni oameni-biserică, primitori de Dumnezeu şi iubitori de oameni. Învăţaţi-i cu Liturghia pentru ca să înveţe fundamentul liturgic al universului. Împărtăşiţi-i des, pentru a se antrena pentru Euharistia cea veşnică. Aduceţi-i la pomenirile morţilor ca să aibă cine se ruga pentru voi când trupurile voastre vor fi ţărână. Învăţaţi-i să facă milostenie, ca să moştenească raiul celor milostivi. Învăţaţi-i să se roage înainte de somn, ca să poată să treacă prin noaptea adâncă a lumii.