Pe scurt, totul a devenit discutabil. Siguran­ța magnifică pe care o vedem la Sfinții Părinți și la Sfinții Bisericii, precum și la toți credincio­șii adevărați, care raportează totul, fie în gândi­re, fie în viețuire, la Dumnezeu, văzând totul ca avându-și începutul și sfârșitul în El, totul ca pe voia Sa – această siguranță și această credință care odinioară țineau la un loc societatea, lumea și omul însuși, au dispărut acum, iar întrebările ale căror răspunsuri oamenii învățaseră să le gă­sească în Dumnezeu, acum nu mai au răspuns pentru majoritatea lor.

Desigur, au existat și alte forme de coerență în afară de creștinism și alte forme de incoerență în afară de nihilismul și absurdismul modern. În cadrul lor, viața omenească are sens sau nu are, dar numai într-o măsură limitată. De pildă, oa­menii care cred și urmează concepția hinduistă sau cea chineză despre lucruri au o anumită mă­sură din adevăr și din pacea care vine din ade­văr – dar nu adevărul absolut, nici „pacea care covârșește orice minte”, care provine numai din adevărul absolut; iar cei care cad din adevărul și pacea acestea relative au pierdut ceva real, dar nu totul, cum a pierdut creștinul apostat. Niciodată până acum nu a domnit în lume și în inima omului o astfel de neorânduială; dar acest lucru se întâmplă tocmai pentru că omul a căzut de la un adevăr și o coerență care și-au desco­perit plinătatea numai în Hristos. Numai Dumnezeul creștin este în același timp putere depli­nă și iubire deplină; numai Dumnezeul creștin, prin iubirea Lui, i-a făgăduit omului nemurirea și, prin puterea Lui de a împlini acea făgăduință, a pregătit o Împărăție în care oamenii vor trăi în Dumnezeu ca dumnezei, după ce vor fi fost înviați din morți. Acest Dumnezeu, cu făgădu­ința Lui, este atât de incredibil pentru înțelege­rea omenească obișnuită, încât, după ce odini­oară au crezut în ea, oamenii care o resping nu mai pot niciodată să creadă că orice altceva mai are o valoare mare. Lumea din care un astfel de Dumnezeu a fost înlăturat, omul din care o ast­fel de speranță a fost stinsă – sunt, într-adevăr, în ochii celor care au suferit o astfel de deziluziona­re, „absurzi”.

„Dumnezeu a murit”, „adevărul nu există”: cele două propoziții au exact același înțeles; am­bele sunt o descoperire a absurdității absolute a unei lumi al cărei centru nu mai este Dumnezeu, ci nimic. Însă tocmai aici, în miezul absurdismului, se vede cel mai bine dependența acestu­ia de creștinismul pe care îl respinge. Una dintre dogmele creștine cel mai greu de înțeles și de acceptat pentru necreștini și anticreștini este creatio ex nihilo: crearea lumii de către Dumnezeu nu din El Însuși, nu dintr-o materie deja existentă, ci din nimic. Cu toate acestea, fără a înțelege creația, absurdistul dă mărturie despre realita­tea ei prin faptul că o inversează și o parodia­ză, încearcă, de fapt, să o nimicească, să întoarcă lumea tocmai la acel nimic din care Dumnezeu a chemat-o mai întâi.

(Ieromonahul Serafim Rose, Nihilismul: rădăcina revoluției în epoca modernă, traducere din limba engleză de Dana Cocargeanu, Ed. a 2-a, Editura Sophia, București, 2012, pp. 165-167)