Acasă la moșii Ion și Viorica Talpău din Vorovești

După cum zicea un vechi proverb românesc – „cinsteşte munca câmpului, ca să nu pieri de foame” – așa zic și eu despre oameni. Să-i cinstim pe cei din vremuri de demult, căci ne sunt binecuvântare. Doar prin ei mai putem afla ce anume ne face deosebiți. Doar prin exemplul lor mai putem trăi frumos – în armonie cu natura și cu speranță în Dumnezeu.

De când am deschis ochii, îmi amintesc de drumurile bunicii Aglaia până la sora ei mai mare, la țața Viorica și la bădia Ion din deal, „la Barbacaru”. 

Mergeam în zilele de sărbătoare, după slujbă și mai „pi sarî”, cum zicea bunica, iar în drumul nostru treceam pe „la gârlă”, unde adeseori erau puși la uscat chirpicii pentru casele ce urmau a se ridica. Mi s-a părut întotdeauna interesant faptul că bunicii noștri nu ziceau ca astăzi – a construi o casă. Ei vorbeau despre „a o ridica”, expresie ce capătă o anumită sacralitate. Trecând gârla, urmau pe rând gospodăriile oamenilor cu grădinițe la drum și podețe pe care erau scriși anii în care s-au zidit... Și în sfârșit, după un drum lung, ajungeam la moșii noștri din „fundătura satului”.

Aici am văzut lucruri interesante, care îmi vor rămâne în memorie tot restul vieții și care formează o idee din ceea ce a însemnat satul pentru mine. I-am surprins întotdeauna pe moșii Viorica și Ion Talpău trăind în simplitatea lor frumoasă, îngrijind de animale și de casa ce astăzi mi se pare o veritabilă piesă de muzeu. Acum recunosc la ea simbolurile străvechi cu care a fost înzestrată: cerdacul cu cele șapte porți dacice, sculptura cu elemente din geometria sacră ori coroana – un stil unic răspândit în zona aceasta.

În curte, căruța a fost mereu la loc de cinste. Moș Ion a iubit mult căruța și calul pe care le mai ține și astăzi. Oriunde era treabă, era și el prezent cu trăsurica lui pe gume. Știu foarte bine cum la înmormântări era un om de nădejde, la ultimul drum cu dricul al răposatului... Pe mătușa mi-o revăd întotdeauna în bucătăria ei făcând sarmale, colaci sau sfințișori, ascultând „Întâlnirea” la un radio vechi... Și pentru că la Vorovești „se vorovește” tot timpul, când veneam cu bunica eram atent la discuția lor despre ce mai este prin sat, dar și la povestiri despre întâmplările din trecut. Îmi amintesc și de drumurile pe care le făcea pe terasă, „la firmă”, în grădină. Îmi amintesc și de câinele rău din curte, gata oricând să rupă lanțul. În ograda aceasta au fost întotdeauna păsări de tot felul, de-ți era mai mare dragul când intrai. Erau și oi, văcuțe, căluți de care moșii s-au ocupat ani în șir.

Moșii Viorica și Ion Talpău din Vorovești au împlinit anul acesta 61 de ani de căsătorie. S-au căsătorit la 2 februarie 1958. Plini de viață, cei doi povesteau de multe ori cum, odată cu nunta lor, s-au împăcat pentru prima dată în sat un acordeonist faimos cu fanfara țărănească de la Mânjești.

Pe atunci, la noi era un acordeonist renumit în sat, Crețu... el cânta la nunți, apoi fugea și la Filarmonică. Soacră-mii nu i-a plăcut și a zis că dacă îl însoară pe Ion să împace fanfară. Așa am împăcat pe Vârlan cu fanfara de la Mânjești... După noi i-au împăcat și Ion Mutihac, Vasile Condrea și alții din sat. Au fost niște jocuri aici...

(Viorica Talpău, 82 de ani)

 

Legat de această relatare a mătușii Viorica, îmi vin în minte niște strigături de joc pe care le-am descoperit în cartea etnomuzicologului Mircea Stan – „Eu cânt plaiurile mele” (p. 149):

Fetele din Vorovești

Ia să vezi cum le cunoști

După fața lor pudrată

Cu făină din covată

Măi băieți din alte sate

Luați sama la surate

Sunt boite și bătrâne

Și te mușcă ca ș-un câne.

În repertoriul nunților de atunci erau cântece de ritual locale, nu „șlăgărele” care se folosesc astăzi. Se cânta „Jocul zestrei”, „Cântec de horbotă”, „Hora miresei”, „Sârba nunilor după nuntă” și „Rusasca” sau „Douășdouă”, joc de perechi cu un tempo iute, foarte îndrăgit de voroveșteni și de locuitorii satelor din jur. La „Rusască”/ jocul „Douășdouă”, mirele începea să joace „în față”, iar ceilalți dansatori se prindeau în coloană. Personajul principal conducea desfășurarea mișcărilor, strigăturilor și tot ce ținea de coregrafie.

Era veselie mare la nuntă. Și după aceea începeau provocările. Moșii Ion și Viorica își amintesc de felul în care au început munca la casa lor. Cu câtă trudă și nădejde au ridicat-o!

Casa de azi am ridicat-o în '62, pe locul celei părintești. Cea veche era cu fața spre miazăzi, acoperită cu stuf. Pe cea nouă am făcut-o cu fața la drum. Am luat materialele de la Podu Iloaiei, le-am adus cu căruța până aici... au costat mult pe vremea aceea. Prima dată am avut acoperiș cu țiglă, dar după doi ani l-am schimbat cu tablă, se găsea mai greu atunci... „Brodaria” se decupa după un desen, meșterii tăiau modelul cu un fierăstrău special.

(Ion Talpău, 81 de ani)

Într-o odaie, mătușa Viorica a păstrat țesături vechi din lâniță, o scoarță cu același model cum am mai văzut la oamenii din sat. Toate au fost mâncate de vreme, dar nu și-au pierdut frumusețea. În plus, un tablou cu mirii a încununat mereu această cameră.

***

După cum zicea un vechi proverb românesc – „cinsteşte munca câmpului, ca să nu pieri de foame” – așa zic și eu despre oameni. Să-i cinstim pe cei din vremuri de demult, căci ne sunt binecuvântare. Doar prin ei mai putem afla ce anume ne face deosebiți. Doar prin exemplul lor mai putem trăi frumos – în armonie cu natura și cu speranță în Dumnezeu.

De la același autor

Ultimele din categorie