Măreția acestei lumi create ne încântă, dar în același timp, și chiar cu mai multă putere, duhul nostru este atras de incoruptibilitatea Dumnezeirii. Cu o claritate frapantă, Domnul Iisus ne-a făcut să întrezărim lumina Împărăției. Contemplarea acestei splendori ne eliberează de consecințele căderii, iar harul Sfântului Duh restaurează în noi chipul primordial și asemănarea cu Dumnezeu, manifestate în trupul nostru prin Hristos. Iar în acest moment chemarea Numelui Său devine rugăciunea noastră neîncetată: Doamne, Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru, mântuiește pre noi și lumea Ta.

Pe culmile sale, această rugăciune ne unește în întregime cu Hristos. Dar totuși, firea umană nu este distrusă, nu se dizolvă în Ființa Dumnezeiască precum o picătură de apă în ocean. Persoana umană este indestructibilă pentru veșnicie. EU SUNT, Eu sunt Adevărul și Viața, Eu sunt Lumina lumii. Ființa, Adevărul, Lumina nu sunt concepte abstracte sau esențe impersonale. Acolo unde nu există caracterul de persoană al ființei, nu există viață. Acolo, nimic nu poate exista: „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.” Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al Dumnezeului Celui Viu, mântuiește pre noi și lumea Ta!

„Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere.” Însă noi Îl cunoaștem pe Fiul doar în măsura în care rămânem în duhul poruncilor Lui. Fără de El nu avem puterea de ne ridica până la înălțimea care ne este cerută, căci prin porunci se manifestă însăși Viața lui Dumnezeu. De aici, se naște strigătul care urcă spre El: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule dimpreună veșnic cu Tatăl, miluiește-mă! Vino și te sălășluiește în mine dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, după făgăduința Ta! Doamne Iisuse, miluiește-mă pre mine, păcătosul!

(Extras din cartea Arhimandritului Sofronie, Sa vie est la mienne, Éditions du Cerf, 1981)