La început omul avea comuniune cu Dumnezeu. Însă după aceea, când s-a depărtat de Harul lui Dumnezeu, era ca unul care, după ce trăise în palat, s-a aflat pentru totdeauna afară de el, îl vedea numai de departe și plângea. Precum copilul suferă când se depărtează de mama lui, tot astfel și omul suferă când se depărtează de Dumnezeu. Depărtarea omului de Dumnezeu este iad. Diavolul a izbutit să îndepărteze atât de mult pe oameni de Dumnezeu, încât au ajuns la punctul să se închine la statui și să-și jerftească pe copiii lor acestora. Înfricoșător! Și unde găsesc diavolii atâția zei? Zeul Hamos!... Fie și numai numele să-l audă cineva, îi este de ajuns. Însă cel mai chinuit este diavolul, pentru că este cel mai depărtat de Dumnezeu, de dragoste. Iar acolo unde pleacă dragostea, rămâne iadul. Potrivnică dragostei care este? Răutatea, răutatea care este una cu chinuirea.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești – I – Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 43)