Legendele despre Adam și Eva au fie o tentă punitivă, fie una erotică. Din cauza lor a intrat păcatul în lume, erau goi, șarpele îi ispitește spre eros, iar fructul oprit are o semnificație de aceeași natură…

Este vorba, totuși, de prima familie a omenirii și literatura de cancan poate fi dezarmată foarte simplu. Dumnezeul iubirii, prin suflarea de viață, îi dăruiește lui Adam asemănarea Sa în iubire. Păcatul desfrânării este evidențiat mai târziu în Sfânta Scriptură. Desăvârșiți sau nu, cu sau fără alte păcate, înainte de cădere și după criza generată, Adam și Eva sunt prima familie întemeiată pe iubire și pe toate virtuțile generate de aceasta.

Dumnezeu creează pentru Adam toate ființele vii. Adam le pune nume, rânduindu-le misiunea acestora în slujba sa. El folosește în numirea lor, în special, o minte sclipitoare. Adam este, în mod cert, omul înzestrat cu toate calitățile. Este, cu alte cuvinte, primul om deștept al lumii. „(…) dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor pe potriva lui”. Sesizăm în această expresie o primă comuniune. Dumnezeu să caute împreună cu Adam ființa potrivită?!

Tot în gramatica iubirii, pronumele reflexiv, așa cum știm, ține locul persoanei. Aceasta înseamnă că Adam și Dumnezeu s-au vorbit despre înfățișarea în chip și asemănare a femeii. În acest dialog, Dumnezeu și Adam se sfătuiesc, ascultându-se reciproc. Putem spune că prima ascultare de om, Dumnezeu o face pentru împlinirea acestuia în iubirea și întemeierea familiei. „Atunci Domnul Dumnezeu a adus asupra lui Adam un somn adânc, și el a adormit; și a luat una din coastele lui” (Cartea Facerii, ediția Anania).

Somnul adânc este starea în care organismul întreg se relaxează și are loc regenerarea celulară. Femeia a fost creată atunci când omul se afla într-o stare profundă de relaxare și, poate, de visare.

Aleasa de Dumnezeu a visurilor noastre, adevărata jumătate, vine în viața bărbatului doar când acesta este într-o stare de relaxare, de regenerare și visare optimistă. „Iar coasta pe care Domnul Dumnezeu o luase din Adam a prefăcut-o în femeie și a adus-o la Adam”. În limba poveștilor, a preface este un verb ce vine dintr-o lume a zânelor bune, a magiei, a minunilor și a întâmplărilor de necrezut pe tărâmul real. Dumnezeu „a prefăcut-o în femeie” – nu reprezintă o zidire fizică și organică precum cea a lui Adam, ci o minune. Femeia este luată din Adam în timpul somnului și, ca prin vis, coasta este transformată într-o ființă frumoasă și grațioasă.

Femeia este rodul primei comuniuni divino-umane, primei minuni dumnezeiești și primului vis de iubire. „De data aceasta iată os din oasele mele și carne din carnea mea. Ea se va numi femeie, pentru că a fost luată din bărbatul ei.” Aici putem specula, înainte de toate, atracția bărbatului față de înfățișarea fizică a femeii. Adam este mândru de perfecțiunea corpului său și admiră în femeie reflecția mentală a frumuseții și a perfecțiunii. Adam este fericit că ființa pe potriva lui este luată din el, are o anatomie asemănătoare, va avea aceleași trăiri ale sufletului și trupului. Femeia este asemănătoare, dar nu identică cu Adam. Adam este creat din țărână și suflare de viață, iar femeia prin prefacerea tainică (în timpul somnului) și minunată a coastei lui Adam.

De atunci, femeia are misterul și minunea în ființa sa. Femeia este adusă la Adam. Câtă grație, noblețe și încredere să fii adusă de Dumnezeu spre viitorul soț! De aceea „va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și cei doi vor fi un trup.”

Bărbatul va lăsa filosofia și dogmele familiei părintești și după chibzuință, un somn adânc, relaxat și regenerant va trăi trup și suflet alături de soția sa. Nu întâmplător este scris în Sfânta Scriptură, pentru că doar eliberându-te ca om de concepțiile și influențele poate ușor afonice, nu neapărat răuvoitoare, tânăra familie va fi eliberată de dezbinarea neamurilor. „Adam și femeia lui erau amândoi goi și nu se rușinau.” Erau puri, nevinovați, trăind doi într-o singură viață, bărbat și femeie, diferiți și asemănători în trupul primei iubiri.

După ispitirea femeii și gustarea din pomul cunoștinței binelui și răului, Eva „i-a dat și bărbatului său, care era cu ea, și el a mâncat.” De dragul iubirii, aș forța o mică și inofensivă erezie. Eva dăruiește fructul soțului din iubire. Ea își dorește, neconștientizând urmările, ca Adam să simtă la fel „că pomul e bun de mâncat și că plăcut le este ochilor la vedere și că e de dorit spre câștigarea priceperii”.

În spatele oricărui bărbat de succes stă o femeie puternică. Eva îi deschide lui Adam perspectiva cunoașterii, fie ea peste timp cunoașterea binelui și răului. Adam era împreună cu Eva și avea deplină încredere în tot ceea ce făcea ea.

După criza căderii, aspect ce va fi tratat separat, Adam cel izgonit din Rai, în noua constituție de om supus de acum înainte morții, face o primă declarație de iubire soției sale: „Și Adam i-a pus femeii sale numele Eva, pentru că ea este mama tuturor celor vii”.

Adam o acuză indirect pe Eva, dar nu o părăsește. Deși simte suferința și moartea în spinii și pălămida răsăriți după cădere, femeia primește numele vieții. Nu întâmplător, prin Eva caracterizată de acum prin numele vieții și maternității, Adam are menirea, prin fiecare din noi, să învingă moartea.

Văzând iubirea, la bine și la greu, „Domnul Dumnezeu le-a făcut lui Adam și femeii sale îmbrăcăminte de piele și i-a îmbrăcat”. Acoperământul divin se așează de atunci peste orice familie, poate viscolită de gustul binelui și răului, dar unită în trupul iubirii.