În vremea aceea au venit Iisus și ucenicii Lui în Capernaum. Și, fiind în casă, i-a întrebat: Ce vorbeați între voi pe drum? Iar ei tăceau, fiindcă pe drum se întrebaseră unii pe alții cine dintre ei este mai mare. Atunci Iisus, așezându-Se, a chemat pe cei doisprezece și le-a zis: Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor. Apoi, luând un copil, l-a pus în mijlocul lor și, luându-l în brațe, le-a zis: Oricine va primi în numele Meu pe unul din acești copii, pe Mine Mă primește; și oricine Mă primește pe Mine, nu pe Mine Mă primește, ci pe Cel care M-a trimis pe Mine. Și I-a zis Ioan: Învățătorule, am văzut pe cineva scoțând demoni în numele Tău, care nu merge după noi, și l-am oprit, pentru că nu urmează nouă. Iar Iisus a zis: Nu-l opriți, căci nu este nimeni care, făcând vreo minune în numele Meu, să poată degrabă să Mă vorbească de rău. Cine nu este împotriva noastră este pentru noi. Iar oricine vă va da să beți un pahar de apă în numele Meu, fiindcă sunteți ai lui Hristos, adevărat zic vouă că nu-și va pierde răsplata sa. (Marcu 9, 33-41) (Vineri în săptămâna a 30-a după Rusalii)

De când e lumea și omenirea, suntem tentați să facem ierarhii și clasamente, scări de valori, planificări secvențiale în diferite activități ale vieții noastre, la școală, la serviciu, între neamuri, țări, între frați. Nu întotdeauna această ierarhizare e rea. Ea are scopul de a ordona lucrurile, fie ele materiale sau abstracte. De pildă, Sfântul Dionisie Pseudo-Areopagitul a scris lucrarea „Ierarhia cerească și ierarhia bisericească” în care vorbește despre cele nouă cete îngerești, dispuse pe trei trepte în jurul Tronului Dumnezeiesc. Și în Biserică există o ierarhie de slujire, unul fiind rolul episcopului, altul al preotului și altul al diaconului. Ele sunt trepte de responsabilități în slujire și, ca urmare a acesteia, în ceea ce privește respectul și onoarea datorate. În tot felul de segmente ale vieții omenești ierarhia este absolut necesară. E de negândit cum arată o armată fără generali, colonei, locotenenți și e de știut că multe bătălii s-au câștigat, respectiv s-au pierdut din cauza tacticilor, dar și a înțelegerilor, respectiv neînțelegerilor, în ceea ce privește locul și rolul fiecăruia pe câmpul de bătălie. Sfântul Apostol Pavel spune că nu toți sunt apostoli și nu toți învățători, la fel cum într-un trup sunt mădulare distincte unele de altele și cele care par mai de necinste sunt de fapt mai cinstite, protejându-se prin haine (1 Corinteni 12). Ierarhia există pretutindeni și e chiar necesară pentru a combate anarhia, lipsa ordinii. Dar scopul ei nu e acela al privilegiilor, precum s-a dezvoltat sistemul de-a lungul istoriei până în epoca modernității, ci al responsabilităților, potrivit cu capacitățile fiecăruia.

În această stare de înțelegere eronată a ierarhiei se aflau și ucenicii Domnului, la un moment dat. Noi înșine sesizăm o ierarhie a Apostolilor, punându-l pe primul loc pe cel mai bătrân și purtătorul lor de cuvânt, anume Petru, iar apoi pe Ioan și Iacov, ceilalți doi care au fost de față la Schimbarea la Față a Domnului, apoi pe Andrei, fratele lui Petru, prezent și el uneori în cercurile mai restrânse. Dar același Petru se leapădă de Hristos de trei ori, iar pentru aceasta mai târziu e rechemat la apostolat de Domnul, după Învierea Sa. Întâietățile prin urmare sunt reale, însă modul de a le privi poate fi adesea eronat. Marcu, în versetele premergătoare acestei pericope evanghelice citite în vinerea a 30-a după Rusalii, spune că Domnul i-a auzit pe ucenici cum vorbeau despre ierarhizări între ei și le-a cerut să Îl întrebe deschis, dar ei au tăcut. Matei (18, 1) și Luca (9, 46) chiar amintesc că ucenicii au îndrăznit și L-au întrebat pe Domnul care e mai mare între ei. Dar Iisus nu le-a dat răspunsul așteptat, ci a luat un copil în brațe și a spus că oricine primește un copil în numele Său, pe El îl primește. Prin urmare, tâlcul răspunsului este acela că alergarea după întâietate este o fugă după morile de vânt. Cel ce dorește întâietate trebuie să prețuiască pe cel mai neînsemnat om de pe pământ, pentru că astfel îl prețuiește de fapt pe Hristos. Iar întâietatea la El nu este nici măcar un criteriu stabilit pe baza competențelor și aptitudinilor omenești, a cunoștințelor, a rugăciunilor știute pe dinafară, a ascultării cuvânt cu cuvânt, ci e o întâietate practică: a slujirii celuilalt. 

Dialogul dintre ucenici și Domnul nu se încheie aici. Ioan, ucenicul iubit al Domnului, ca un adept fidel ce era, Îi spune că „am văzut pe cineva scoţând demoni în numele Tău, care nu merge după noi, şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi”. În principiu cauza lui era una dreaptă, asemănându-se azi cu o lege deja scrisă, dar altădată numai a bunului simț: aceea a dreptului de autor. Ioan i-a oprit pe alții să facă minuni în numele lui Hristos, dacă nu Îi sunt ucenici direcți. Exclusivitatea apartenenței la Hristos era înțeleasă de el, ba adesea și de noi până astăzi, ca o asociere într-un fan-club. Chiar și în Biserică există pericolul de a ne considera „noi credincioșii” un club exclusivist al casnicilor lui Dumnezeu, de unde cei care frecventează mai rar Biserica, toți cei care au alte interese duminica dimineața și care se roagă altfel sunt împinși la o parte. Ei nu Îl urmează pe Iisus, prin urmare trebuie opriți să mai facă minuni în numele Său sau să se mai poarte ca și cum ar fi ucenici ai Săi. Tot astfel gândeau conducătorii Inchiziției, însă nu departe ne putem afla și noi câteodată. Gândirea aceasta nu e greșită ca principiu, căci ea are ca scop evitarea înșelării, excluderea șarlataniei. Dar Hristos Se opune eliminării arbitrare a acestor persoane, arătând că în Biserică nu se poate impune Adevărul cu forța și nici cu tribunalul, ci prin dragoste. Dacă cineva, chiar dacă nu face parte din cercul ucenicilor Săi, face minuni în numele Său, atunci acela nu trebuie oprit. E de ținut minte: in extenso aici este vorba de propovăduirea în numele Domnului. Iar aici lucrurile evident se pot falsifica, din moment ce numele cuiva poate fi interpretat în fel și chip. Dar, chiar și așa, ucenicii Domnului nu pot opri pe cineva de la ceva. Nu e nevoie de cenzură aici fiindcă până la urmă lucrurile se decantează de la sine. După cum se vede în versetele de la începutul acestei Evanghelii, apartenența la Hristos se măsoară, într-un final, în modul în care slujim celui de lângă noi. Dar e de remarcat și că aceasta nu înseamnă eliminarea ierarhiilor, democratizarea în sens secular al Bisericii și relativizarea slujirilor. Ci, dimpotrivă, se împlinește prin responsabilizarea slujitorilor, fiecare în funcția sa. 

Hristos Își continuă discursul prin care se nuanțează și înțelegerea noastră în ceea ce privește misiunea în numele Său: nimeni nu poate săvârși o minune în numele Său și totodată să-L vorbească de rău. Tot la fel, nimeni nu poate fi împotriva ucenicilor Domnului, dar adept al Domnului. La Hristos nu este umbră de rivalitate, preferință azi pentru cineva, iar mâine pentru altcineva. Nu se schimbă viața în Hristos în funcție de culoarea politică, de modă, de tendințele epocii sau de câte și mai câte. Cel ce slujește Domnului este același acum două mii de ani, ieri, azi sau mâine: un iubitor de Dumnezeu și iubit de Dumnezeu. Iar pentru faptele bune, Dumnezeu nu rămâne dator: nici măcar un pahar de apă dat cuiva, din bunătate, în numele Bunătății absolute, Care este Dumnezeu, nu va rămâne uitat sau nerăsplătit.