Cum o duce adolescentul în privinţa păcatului? Tema presupune o abordare foarte fină. „Deseori adolescentul se simte foarte vinovat pentru unele fapte, ignorând în acelaşi timp alte laturi ale sinelui care nu justifică sentimentul de mândrie sau de plinătate de sine. Dar, pentru că lipsa unei imagini compuse a sinelui este un fenomen foarte des întâlnit, mulţi adolescenţi refuză trăirea păcătoşeniei personale şi evită sentimentul de vinovăţie personală, preferând să se vadă pe ei înşişi ca atotputernici şi să subestimeze importanţa păcatului. [...] Deoarece în adolescenţă estimarea de sine este foarte ezitantă, deseori ei confundă fapta cu persoana proprie. Nu spun că am făcut ceva rău, ci că eu sunt rău. [...] Uneori pentru ei păcatul înseamnă o înstrăinare de Dumnezeu şi de ceilalţi, lucru deosebit de dureros.”

Autorul susţine că discursul despre păcat cu care ne adresăm adolescenţilor are nevoie să fie însoţit de compasiune, de dragoste, de sensibilitate. Dacă desconsiderăm însemnătatea păcatului din încercarea de a nu-i apăsa, de a nu-i deranja, atunci îi lipsim de ocazia de a se bucura de iertarea care izvorăşte de la Hristos.

Adolescenţii o pot scoate la capăt cu vinovăţia dacă îi ajutăm să se concentreze pe viitor, pe ceea ce pot face bun în legătură cu ceilalţi de-acum încolo, la fel cum cunoaşterea dobândită despre sine le va permite să reacţioneze mai responsabil în viitor.

(Pr. Vasilios Thermos, Primăvară înnegurată: pentru o înţelegere a adolescenţei, traducere din limba greacă de pr. Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, pp. 164-165)