Este limpede că pentru a avea loc procesul de independenţă psihică e nevoie de o dezvoltare a judecăţii. Adolescentul are nevoie de un mod personal de înţelegere a lumii şi nu de unul copiat, precum se întâmpla în perioada precedentă, a copilăriei.

Odată cu dezvoltarea judecăţii proprii (care se îndreaptă şi către ceilalţi – profesori, parteneri sociali, instituţii şi celelalte), îi coboară, în mod necesar, şi pe părinţii lui de pe piedestalul idealizării pe care îi urcase.

Este binevenit faptul că nimeni nu poate rămâne de neatins în ochii adolescenţilor. Astfel, de-idealizarea devine o parte constitutivă a maturizării cunoaşterii şi cauză a creşterii afective. Desigur, aceasta numai bine primită nu este de părinţii care de obicei ignoră procesele ei şi scopurile sănătoase cărora le slujeşte.

Unul din modurile folosite de adolescent pentru a se simţi independent este împotrivirea. Prin aceasta înţelegem o negare sistematică şi un refuz al propunerilor părinţilor, chiar şi atunci când în adânc sunt cunoscute ca fiind drepte. În timp ce la suprafaţă este vorba de un comportament imatur, este indiscutabil că, în perspectivă, este un proces ce slujeşte maturizării. Desigur, el nu încetează să-i apese şi să-i enerveze pe părinţi. În acelaşi cadru trebuie înţeleasă şi atitudinea de revoltă neîncetată, exagerată, care este foarte probabil de observat la adolescenţii care nu şi-au descoperit, în prealabil, libertatea sau cărora părinţii nu au avut nici o dispoziţie să le-o ofere.

(Preotul Vasilios Thermos, Primăvară înnegurată: pentru o înţelegere a adolescenţei, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, p. 79)