A învăţa să împarţi cu alţii este o sar­cină dificilă a copilăriei. Aceasta şi pentru că, la început, copilul este în mod natu­ral centrat pe propria persoană, propriile nevoi, propriile dorinţe. Unii duhovnici spun că aceasta se întâmplă însă ca o expresie, respectiv consecinţă, a firii ome­neşti de după cădere.

Pe de altă parte, atunci când pe la 2-3 ani copilul spune „eu”, „al meu”, el nu face altceva decât să se delimiteze ca persoană unică şi distinctă de mama lui și de ceilalţi. Când însă rămâne fixat şi dincolo de 4-5 ani în acest „eu şi numai eu” ori „al meu şi numai al meu”, deja se conturează zorii unui caracter pe care, la maturitate, l-am putea descrie în termeni de: capricios, dificil sau poate egoist, zgârcit ori lacom nepăsător ori altele ca acestea.

Atunci când copilul este singur la părinţi (şi sunt situaţii în care familia nu poate avea decât un singur copil), el poate să înveţe sau poate să nu înveţe să împartă ceea ce are. Nu este însă o regulă ca toţi co­piii unici să se comporte egoist, lacom ori să fie zgârciţi. Sfântul Stelian Paflagonul a fost singurul copil al părinţilor săi şi de mic împărţea ce avea cu tovarăşii săi de joacă, iar mai apoi a devenit ocrotitor al copiilor. Cu toate acestea, în planul nostru obişnu­it este cu mult mai sigur că existenţa unui frate în familie îl va determina întotdeauna pe copil să împartă ceea ce are.

A învăţa să împarţi cu alţii este o sar­cină dificilă a copilăriei, dar dacă părinţii aşteaptă acest lucru de la copil, el va în­văţa să o facă. Pediatrul american Berry Brazelton apreciază în lucrarea sa „Puncte de cotitură” că începând cu vârsta de 2 ani, orice copil este suficient de „copt” pentru a deprinde acest lucru.

(Familia Ortodoxă nr. 5, 2010, p. 14)