Război. Toamna târzie a anului 1942. Ne aflam sub ocupație. Școlile din Letonia nu funcționau. La lucru se putea angaja doar în Bielorusia, dar până acolo era greu de ajuns. Într-un moment de disperare, m-am apropiat de icoane și am început să mă rog Sfântului Nicolae: „Părinte Nicolae, pe toți îi ajuți. Niciodată nu m-am adresat ție. Ajută-mă. Am rămas singură cu mama bolnavă, nu am nici tată, nici frate, nici soț. Fii-mi tu tată, ajută-mă! Tu, care nu refuzi pe nimeni, nu mă refuza nici pe mine!”. În aceeași zi noi am putut pleca în Bielorusia. Acolo, într-un sat, m-am angajat ca administratoră într-o școală.

Locuiam la un țăran, care ne și hrănea. Pentru aceasta eu îi plăteam cu lemnele pe care le primeam de la școală și care erau greu de găsit. Pe la mijlocul iernii s-a zvonit că nu vor mai fi lemne. Îmi făceam griji. Din nou m-am adresat Sfântului Nicolae: „Tăicuțule! Scoate-mă din încurcătură, ajută-mă să găsesc lemne! Căci nu mai am cu ce plăti gazdei care ne și hrănește!”. Peste câteva zile am fost înștiințați că ni s-a oferit alt teren pentru lemne, dar că acolo în acel moment se aflau partizani. Eu continuam să mă rog: „Ajută-mă, singură nu pot să fac nimic...” De câteva zile stăteam fără lemne. De frig, apa îngheța noaptea în cameră.

Într-o dimineață, gazda a plecat să caute lemne. La scurt timp, am zărit prin geam că spre casa noastră se îndrepta o căruță cu lemne. Am aflat că aceste lemne erau pentru mine. Căruțașul mi-a povestit următoarele: „Ieri a trebuit să duc lemne la raion. Am încărcat căruța și am pornit la drum. Deodată calul s-a oprit și nu avrut să mai meargă. S-a culcat pe pământ și gata! Nu puteam să fac nimic! Tot l-am îmboldit să facă măcar câțiva pași. Așa am ajuns cu greu la voi în sat. Când s-a întunecat, niște oameni m-au găzduit peste noapte. Dimineață am hotărât să pornesc spre casă, iar de acolo în raion. Am ajuns la drum, dar calul meu se culcă din nou. În întâmpinare mi-a ieșit un învățător de la școala dumitale. El mi-a spus să ți le aduc: Oricum trebuia să le primească, iar eu voi semna în acte că lemnele au ajuns la destinație”.

L-am ospătat pe țăran, i-am arătat drumul pe care trebuia să apuce și el a plecat. Eu am intrat în acsă, am îngenuncheat în fața icoanei și am izbucni în plâns. Aș fi intrat în pământ ca să-i mulțumesc neîncetat celui pe care l-am rugat să-mi fie tată în acel cumplit an...
Îmi place să-mi amintesc, această întâmplare care îmi încălzește întotdeauna sufletul. Plâng și acum când scriu aceste rânduri.

Din amintirile Pavlei Ivanovna Krukovskaia (+1995), T.S. Kuzmici, or. Pskov

(Noi minuni ale Sfântului Nicolae, Editura Sophia, pp.180-182)