Pentru un muribund, gândul cel mai înfricoşător şi care îi tot revine în minte este că va muri în singurătate. Imaginaţi-vă un om care face parte integrantă din societate, dintr-o familie, din viaţă, asupra căruia moartea se abate în mod brutal. Şi nu e nimeni care să-l asiste... Mi s-ar părea esenţial ca preotul (şi dacă nu e preot, un om oricare ar fi el, fie chiar necredincios) să se apropie de cel în agonie şi să-l facă să simtă că nu e singur. În asemenea situaţii, preotul sau un prieten apropiat trebuie să-l considere pe acest om ca şi cum ar fi unicul din lume, acordându-i toată atenţia şi timpul său.

Iată un exemplu în acest sens: la începutul războiului practicam medicina la secţia de chirurgie a unui spital de campanie şi pe secţia mea se afla un sol­dat în agonie, îl asistam în timpul zilei. Dar într-o seară m-am apropiat de el, l-am privit şi mi-a devenit clar că nu mai avea mult timp de trăit. Îl întreb: „Cum te simţi?” Se uită la mine cu o privire adâncă şi senină - era ţăran, simţeai în el acea pace a câmpiilor, a pădurilor, a unei vieţi trăite în tihna ritmului firesc al vieţii la ţară - şi-mi spuse: „În noaptea asta voi muri”. I-am răspuns: „Da, azi vei muri. Ţi-e frică?” „Nu mi-e frică să mor, dar mă doare să mor cu desăvârşire singur. Dacă muream acasă, femeia mea ar fi fost lân­gă mine, mama mea, copiii mei, vecinii mei, dar aici nu e nimeni”. Îi spun: „Nu, nu e chiar aşa, voi rămân e eu lângă tine”. „Nu poţi sta cu mine toată noaptea.” „Ba sigur că pot!” El reflectă puţin şi-apoi adăugă: „Spui tu aşa..., dar chiar dacă nu vei pleca de aici, în timp ce vom vorbi şi voi fi conştient de prezenţa ta, la un moment dat te voi pierde şi voi pleca de unul singur în cel mai greu moment din­tre toate, acela al morţii”. I-am răspuns: „Nu, nu va fi aşa. Voi rămâne lângă tine. La început vom discuta, tu îmi vei vorbi despre satul tău, îmi vei da adresa femeii tale - după moartea ta îi voi scrie şi, dacă va fi posibil, o voi vizita atunci când războiul se va sfârşi. Apoi, tu vei începe să te simţi slăbit şi nu vei mai fi în stare să vorbeşti, dar vei putea să mă priveşti, îţi voi lua apoi mâna. La început, vei ţine ochii deschişi şi mă vei vedea, apoi îi vei închide şi nu mă vei mai putea vedea, nu vei mai avea puterea să-i deschizi, dar îmi vei simţi mâna în mâna ta, sau mâna ta în a mea. Încetul cu încetul te vei înde­părta, îmi voi da seama de asta şi, la intervale repetate de timp, îţi voi strânge mâna ca să simţi că nu am plecat şi că sunt mereu aici. La un moment dat, nu vei mai răspunde la strângerea mâinii mele pentru că tu nu vei mai fi aici. Mâna ta mă va slăbi şi voi şti atunci că ai ple­cat. Iar tu vei şti că, până în ultima clipă, nu ai fost singur”. Şi aşa s-a şi întâmplat.

Acest exemplu este unul între alte­le. Ca regulă generală, asistam toţi muribunzii din spitalul nostru, nu numai pe secţia mea, ci şi în altele, şi de fiecare dată se repeta, dacă nu acelaşi scenariu, cel puţin aceeaşi reciprocitate a relaţiei: Nu, nu eşti singur.

Iată altă situaţie: bolnavul pare a-şi pierde cunoştinţa cu mult înainte de a muri. Niciodată nu trebuie ca medicul, infirmiera sau cei din anturajul său, ne­putând să comunice cu el, să gândească că bolnavul nu percepe ce se întâmplă în jurul lui.

(Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, traducere de Monahia Anastasia Igiroșanu, Editura Sfântul Siluan, Slatina - Nera, 2010, pp. 43-46)