Pentru săptămâna aceasta mă pregăteam să scriu despre expoziţia "Rădăcini brâncoveneşti" a inegalabilei Elena Murariu, găzduită în turnul de la intrarea în Mănăstirea Golia şi care poate fi vizitată până pe 24 noiembrie (în fotografie este una dintre lucrările expuse). O expoziţie care nu a părăsit Bucureştiul decât pentru a merge la New York şi care oferă, acum, ieşenilor nu doar "povestea iconografică" a jertfei Sfântului Constantin Brâncoveanu şi a celor patru fii ai săi – Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, împreună cu sfetnicul Ianache –, ci şi o punctuală, dar edificatoare ilustrare a modului creator în care poporul român a înţeles să păşească în istorie. Mai mult – şi dincolo de toate – "Rădăcini brâncoveneşti" este o adevărată recapitulare a istoriei mântuirii omului, o privire către propriile rădăcini, de fiinţe create de Dumnezeu spre a ne ridica la asemănarea, în iubire şi desăvârşită ascultare, cu Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Evenimentele derulate însă în ultima vreme, în contextul alegerilor de mâine, m-au determinat să schimb subiectul articolului...

Am sesizat, cu multă mâhnire, în această perioadă, atacuri furibunde la adresa Bisericii, utilizarea, în scop electoral, a unor simboluri religioase (icoane, fotografii de biserici sau ale unor duhovnici mai cunoscuţi), dezinformări şi manipulări cu privire la presupuse îndemnuri ale clerului de a se vota într-un fel sau altul. Cel mai adesea nu a stat nimeni să verifice dacă o foaie scoasă la imprimantă (eventual, distribuită în preajma lăcaşurilor de cult) chiar este asumată de vreun slujitor al Bisericii. A fost suficientă postarea unei fotografii a sa în mediul virtual pentru a declanşa adevărate isterii anticlericale. S-a vorbit mult şi despre afirmaţii ale vreunui cleric sau despre situaţii interpretate ca fiind în favoarea unuia sau a altuia dintre candidaţii la preşedinţia României. Hotărârile Sfântului Sinod sunt clare: nici un cleric nu poate avea, în Biserică, poziţii partizane politic. Dar de aici până la a declanşa un adevărat linşaj mediatic la adresa cuiva care ar fi încălcat această normă internă (autoimpusă, atenţie!) a Bisericii este cale lungă.

Cu această ocazie, unii jurnalişti au dovedit că judecă cu dublă măsură şi că, funcţie de situaţie, important este pentru ei să găsească unghiul din care să mai poată aplica încă o lovitură Bisericii Ortodoxe. Spun asta pentru că, pe de o parte, nici unul nu s-a sesizat când membri ai altor culte religioase din România au declarat public susţinere pentru unul dintre candidaţi. Pentru ei, doar dacă un cleric ortodox are o opinie politică este o problemă. Pe de altă parte, au fost multe situaţii în care aceiaşi jurnalişti (sau, în genere, exponenţi ai secularismului din România) au susţinut public anumite persoane răzvrătite din rândul clerului, care au fost dovedite că au încălcat anumite norme bisericeşti. Pretextul susţinerii l-a constituit faptul că şi aceştia au dreptul la opinie, ca oricare alt cetăţean, şi că nu ar avea dreptul conducerea Bisericii să invoce, în analiza acestor cazuri, prevederi canonice interne, ci doar legile statului. Te-ai fi aşteptat ca astfel de jurnalişti, tocmai în lumina acestor atitudini ce le sunt proprii, să susţină că nu este nimic ilegal ca un cetăţean al acestei ţări (fie el şi preot) să-şi expună un punct de vedere cu privire la treburile cetăţii, respectiv vizavi de candidaţii la funcţii publice. De unde se vede cât preţ pun unii ca aceştia pe democraţie, pe legalitate, ca să nu mai vorbim despre principii ca libertatea şi egalitatea.

A nu se înţelege, Doamne fereşte!, de aici, că ar exista vreo justificare, cât de mică, pentru implicarea vreunui cleric în politică. Decizia Sfântului Sinod este una înţeleaptă şi trebuie respectată ad literam, întrucât doar aşa putem feri Biserica de amestecul în treburi lumeşti, efemere, ţinându-o orientată doar către Împărăţia cerurilor şi nu către interese conjuncturale, chemaţi fiind să cultivăm pacea, nu dezbinarea. Ce vreau să subliniez însă (în acord cu alţii care au sesizat acest aspect) este că dacă Biserica îşi impune anumite norme, doar ea are dreptul să le şi aplice şi să judece, nu cei din afara ei.

Un alt lucru care m-a mâhnit a fost prea des uzitata formulă că, la alegeri, suntem chemaţi "să alegem răul mai mic dintre două rele". Viziunea aceasta este un semn că noi înşine acceptăm, în mod fatalist, puterea răului în propria viaţă. Dacă sesizăm un rău şi vrem să schimbăm ceva în acest sens, să începem prin a ne schimba viaţa noastră în bine, cu ajutorul Celui ce este izvor al binelui - Dumnezeu. Nu cumva cerem altora să facă lucruri pe care noi înşine nu le facem? Eu cred că avem de ales, întotdeauna, nu între două rele, ci între doi oameni a căror schimbare (sau întărire) în bine depinde şi de noi, nu doar de ei. Schimbare se face nu doar de sus în jos, ci şi de jos în sus. Ba chiar aş spune că aceastădin urmă schimbare este cea mai sănătoasă şi mai de dorit, tot aşa cum mai de dorit este o schimbare lăuntrică a unui om, ce va atrage cu sine, întotdeauna, şi o schimbare exterioară. Încât, deşi este extrem de important, nu se reduce totul la alegerea făcută o dată la patru sau la cinci ani. Nu aceasta este marea problemă a României. Problema noastră cea mai mare, a fiecăruia în parte şi a societăţii în ansamblul ei, este ce alegem în fiecare zi: binele sau răul, pe Dumnezeu sau pe cel ce este "tatăl minciunii" (Ioan 8, 44). În fond, nu avem de făcut "alegeri", ci doar o alegere. Una şi bună, pe viaţă şi pe moarte, precum sfinţii brâncoveni!