În vremea aceea Iisus a ieșit la munte să se roage și a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Şi când s-a făcut ziuă, a chemat la Sine pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli. Pe Simon, căruia i-a zis Petru, şi pe Andrei, fratele lui, şi pe Iacov, şi pe Ioan, şi pe Filip, şi pe Vartolomeu și pe Matei, şi pe Toma, şi pe Iacov al lui Alfeu şi pe Simon numit Zilotul și pe Iuda al lui Iacov şi pe Iuda Iscarioteanul, care s-a făcut trădător. Şi coborând împreună cu ei, a stat în loc şes, El şi mulţime multă de ucenici ai Săi şi mulţime mare de popor din toată Iudeea, din Ierusalim şi de pe ţărmul Tirului şi al Sidonului, care veniseră ca să-L asculte şi să se vindece de bolile lor. Şi cei chinuiţi de duhuri necurate se vindecau. Şi toată mulţimea căuta să se atingă de El că putere ieşea din El și-i vindeca pe toți. (Luca 6, 12-19) (Joi în săptămâna a 19-a după Rusalii)

În Evanghelia după Luca, paragraful în care sunt amintiți cei doisprezece Apostoli este așezat imediat după o minune săvârșită de Domnul Iisus într-o zi de sâmbătă, vindecarea unui om cu mâna uscată. Fiind chiar în sinagogă, El nu Se sfiește să-l vindece pe bolnav, punând în balanța conștiinței celor de față dacă se cuvine să facă bine într-o zi de sabat sau să facă rău. A nu vindeca, deși este posibl, echivalează cu a face rău. Nefacerea de bine este o ocazie ratată, deci e tot un rău. Dar această atitudine provocatoare la adresa cărturarilor și a fariseilor nu înseamnă că Domnul îi disprețuiește cu seninătatea omului care știe că are dreptate. Dumnezeu suferă pentru fiecare persoană împietrită cu voie sau fără de voie și pătimește împreună cu aceasta. De aceea, Iisus Omul are nevoie să meargă în singurătatea muntelui și să Se roage, fiind departe de lume și de problemele ei. Cu un asemenea moment de rugăciune debutează pericopa evanghelică a acestei zile de joi. În taina nopții, Domnul ne poartă pe toți cei care, în acele momente, nu ne mai purtăm de grijă. Tot noaptea se roagă mai cu ardoare și pustnicii, iar privegherile din miez de noapte sunt îndeosebi de „productive” duhovnicește, după mărturiile multora. Aceștia mărturisesc adesea și că rugăciunea de zi e mai risipită, mai legată de problemele cotidiene.

Astfel, conform proverbului „noaptea este un sfetnic bun”, Domnul Iisus Își alege în ziua următoare, dintre ucenicii Săi, pe cei doisprezece „pe care i-a numit Apostoli”. Cuvântul „apostol” înseamnă în grecește „trimis”. Evanghelistul Luca îi numește pe cei doisprezece în altă formă decât Matei (10, 2-4), care în Evanghelia sa îi grupează doi câte doi. Luca îi enumeră individual, la fel cum o face și Marcu (3, 17-19). Listele celor doisprezece coincid în Evangheliile sinoptice în ceea ce privește pe următorii: Petru (Simon), Andrei, Iacov, Ioan, Filip, Bartolomeu, Matei, Toma și Iacov al lui Alfeu precum și, evident, pe Iuda despre care se amintește, invariabil, că S-a făcut trădător (cum spune Luca) ori că L-a vândut pe Domnul (cum spun Matei și Marcu). Așadar, zece apostoli cu identitate certă la sinoptici. Al 11-lea este Simon, numit „Zilotul” de Luca, respectiv Simon „Cananeul” la Matei și Marcu. Al 12-lea este „Iuda al lui Iacov” la Luca sau „Levi care se zice Tadeu” la Matei, ori numai „Tadeu” la Marcu. Acesta din urmă este unul și același cu Sfântul Apostol Iuda, de la care a rămas o epistolă cuprinsă în Noul Testament.

Ordinea Apostolilor diferă puțin în Evanghelii, ceea ce înseamnă că în tradiția primilor creștini deja se formase un fel de „ierarhie a autorității”, punându-l în frunte pe Petru și încheind, firește, cu cel ce și-a pierdut calitatea de apostol. Însă nu înseamnă că cel de-al 11-lea ar fi mai puțin apostol decât primul sau al doilea. Harul și puterea date lor de Domnul sunt aceleași însă, desigur, ele s-au dezvoltat în funcție de personalitatea fiecăruia, căci au propovăduit în locuri diferite, unor oameni diferiți și, firește, au avut rezultate diferite. Nu înseamnă neapărat prin aceasta că unii au propovăduit mai bine, motiv pentru care au rămas în istorie, în timp ce alții – de pildă Simon Cananeul, Iuda Tadeu sau Iacov al lui Alfeu – sunt cvasinecunoscuți. Istoria omenească nu coincide cu istoria duhovnicească. Iar cei născuți prin cuvântul Apostolilor în Împărăția cerească sunt cunoscuți numai de Dumnezeu. 

După alegerea Apostolilor, Evanghelistul povestește cum Iisus S-a întors cu aceștia „la loc șes”, adică au revenit printre oamenii doritori să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Este interesant că aceștia vin atât din Iudeea, din Ierusalim, cât și „de pe țărmul Tirului și al Sidonului”. Aceste mențiuni geografice arată că Iisus devenise vestit din extrema sudică până în cea nordică din Țara Sfântă. Iar cei veniți doreau atât să-L asculte, cât și să se vindece de tot felul de boli. Cei strânși erau, prin urmare, nu doar consumatori de senzații tari, momente de scamatorie și de magie. Căutarea multora dintre ei era cu siguranță profundă, una atât duhovnicească, cât și trupească, dar venită dintr-o necesitate serioasă. Că această căutare era sinceră reiese din aceea că bolnavii veniți, inclusiv demonizații, se vindecau. Ori, din alte episoade biblice tematizate în alte zile, reiese că Domnul vindeca numai pe cei care aveau credință. Totuși, este important de reținut că „toți căutau să se atingă de El”. Această dorință venea dintr-o realitate fără tăgadă: „că putere ieșea din El și-i vindeca pe toți”. Puterea vindecătoare a lui Iisus nu este deci ceva abstract, subiectiv, bazat pe autosugestie. Ea e descrisă ca ceva aproape vizibil sau experimentabil de către mulți. În fața unui asemenea mănunchi de mărturii orice încercare de relativizare, de mistificare, de interpretare din eventuala perspectivă a unei mulțimi „sărace cu duhul” este exclusă. Mărturia atâtora, veniți din toate părțile Țării Sfinte, e în măsură să convingă și pe cititorii de azi, la două mii de ani distanță.