Iubiţilor, mi-am adus aminte de ceasul acela şi m-am cutremurat! Am gândit la acea înfricoşată judecată şi m-am înspăimântat. Iar la veselia cea din rai m-am gândit şi, suspinând, am plâns, până ce nu a mai rămas tărie în mine de a mai plânge, că în trândăvie şi în răspândire cu mintea mi-am petrecut zilele mele şi în gânduri spurcate mi-am săvârşit anii mei. Cum s-au furat, nu am priceput, şi cum au trecut, nu am simţit. Zilele mele au lipsit şi fărădelegile mele s-au înmulţit. Vai mie, iubiţii mei, vai mie! Ce voi face ruşinii acelui ceas, când vor sta de faţă toţi cunoscuţii mei, cei ce mă vedeau pe mine în chipul acesta al cucerniciei şi mă fericeau, iar dinăuntru eram plin de fărădelege şi de necurăţie şi am uitat pe Domnul, „Cel ce cearcă inimile şi rărunchii”? (Psalmul 7, 9). Cu adevărat, acolo este ruşinea! Ticălos va fi dacă acolo cineva se va ruşina!

(Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte și învățături vol. 1, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 140)