Problemele legate de anxietate au fost definite şi introduse în domeniul de studiu al psihiatriei la sfârşitul secolului al XIX-lea. Teoria psihanalitică afirmă că prin perceperea anxietăţii ca o tulburare se poate pierde din vedere semnificaţia de semnal a acesteia şi există pericolul ignorării cauzelor ei. Astfel, scopul intervenţiei psihanalitice nu este în primul rând eliminarea anxietăţii, ci creşterea toleranţei la aceasta, pentru a putea percepe adecvat semnalul şi conflictul care o determină. Când o situaţie este periculoasă, în ciuda tuturor dovezilor contrare Tulburările de anxietate pot afecta funcţionarea persoanei în toate domeniile vieţii. Apar în urma unui eveniment traumatic recent sau chiar vechi, din copilărie. În momentele de stres, simptomele cresc în intensitate şi sunt însoţite de dureri de cap, palpitaţii, hipertensiune, tensiune musculară, dificultăţi de respiraţie, nod în gât, care la rândul lor conduc la oboseală, nervozitate, epuizare. O categorie aparte o reprezintă tulburarea obsesiv-compulsivă. Ea se caracterizează prin obsesii, urmate de compulsii ce au rol în neutralizarea gândurilor obsesive. Determină disconfort, consumă mult timp şi, cu toate că atitudinea este recunoscută de către cel care o trăieşte ca fiind iraţională, nu se poate opri. Teoriile cognitive asupra tulburării obsesiv-compulsive afirmă, de regulă, faptul că ea este fondată pe interpretări exagerate privind consecinţele negative. Obsesiile sunt gânduri sau imagini repetitive, deranjante, pe care fiecare dintre noi le poate avea la un moment dat. Putem pleca dimineaţa de acasă, preocupaţi de ceva şi pe drum să ne vină în minte gânduri: „am încuiat uşa apartamentului?“ sau „oare am scos fierul de călcat din priză, mă grăbeam şi nu îmi amintesc; dacă l-am uitat şi ia foc casa?“, „am închis aragazul?“. Unii oameni pot depăşi aceste dileme, gândind că este fără sens să se tot întrebe aceste lucruri, doar mereu au încuiat uşa, nu au dat foc la casă, nu au inundat vecinii şi cu siguranţă aşa e şi acum! Alţii însă simt un disconfort foarte mare, gândul devine din ce în ce mai presant şi trebuie să se întoarcă să verifice. Uneori nu este de-ajuns să verifice o singură dată şi este nevoie să revină de câteva ori pentru a fi siguri că totul este în siguranţă. Persoanele cu tulburare obsesiv-compulsivă au frecvent sentimente de vinovăţie legate de obsesiile lor. Compulsiile (cele mai frecvente fiind spălarea excesivă, verificarea, repetarea unor acţiuni, calculele stranii şi aranjarea obiectelor într-o anumită ordine, eventual simetrică) sunt făcute tocmai pentru a reduce vinovăţia sau pentru a preveni ceva neplăcut. „Îmi spălam părul de trei ori, şi nu o dată, pentru că trei e un număr norocos, iar unu nu este.“ Persoanele cu tulburare obsesiv-compulsivă concluzionează că o situaţie este periculoasă în ciuda tuturor dovezilor contrare. Tot ele echivalează doar gândul la ceva cu acţiunea propriu-zisă. Ritualurile făcute pentru a reduce posibilul pericol nu sunt niciodată suficiente pentru siguranţa care o caută şi de asta trebuie repetate. Trăiesc într-o stare de tensiune psihică, iritabilitate, lipsă de încredere în propria persoană, incapacitate sau rezerve în asumarea unui risc, tremur interior cu reacţii neurovegetative. Frecvent au şi depresie, tulburări alimentare, consum de alcool sau droguri. Ei pot reuşi acolo unde ceilalţi ar fi depăşiţi Dezvoltarea tulburării obsesiv-compulsive este, în general, graduală, iar de obicei se caută ajutor specializat abia după câţiva ani de la debutul tulburării. Terapia cognitiv-comportamentală este considerată cea mai eficientă formă de intervenţie psihologică în această tulburare. Poate fi eficientizată cu medicaţie care inhibă recaptarea serotoninei. Tratamentul implică confruntarea reală sau în imaginaţie, repetată, graduală, prelungită la situaţii care provoacă disconfort, conform unui plan stabilit între terapeut şi client. În plus, acesta este ajutat să se abţină de la realizarea ritualurilor (compulsiilor). Dar ce aş vrea să reţineţi este că aceste persoane se simt extrem de presate de felul lor diferit de a fi şi încercarea noastră de acceptare, suport, înţelegere, empatie poate ajuta extrem de mult. Este recomandabil să le arătaţi că apreciaţi simţul ordinii pe care îl au, rigoarea, să le respectaţi nevoia de a prevedea şi de a organiza totul, că sunteţi previzibili şi se pot baza pe voi. Când merg prea departe, să le aduceţi critici precise şi motivate, fără a vă enerva inutil. Ei nu răspund pozitiv la supărarea noastră, pentru că de regulă ei înşişi sunt mult mai supăraţi pentru ceea ce trăiesc. Sub nici o formă să nu-i ironizaţi pe seama ritualurilor. Nu îi copleşiţi cu gesturi de afecţiune, pentru că adesea se simt stingheri şi din cauza preocupării lor pentru simetrie tind să răspundă la fel, dar nu pot. Ajutaţi-i să descopere plăcerea relaxării şi daţi-le sarcini precise care să le pună în lumină calităţile. Ei pot reuşi unde ceilalţi ar fi cu mult depăşiţi. Cum spunea un cunoscut psiholog, puţină obsesie ne-ar face bine tuturor, nu?