Privind apa, rareori ne gândim cât de lungă este călătoria ei și câte forme ale vieții a străbătut înainte de a ajunge la noi. O vedem curgând într-un râu, izvorând dintre pietre sau coborând din cer și avem impresia că existența îi începe acolo, sub privirea noastră. În realitate, apa nu are un sălaș definitiv. Ea se ridică din mări și oceane, călătorește prin văzduh, se adună în nori, revine pe pământ sub formă de ploaie, pătrunde în adâncuri și reapare în izvoare. Intră în rădăcinile plantelor, urcă prin tulpini, se așază în frunze și în roade, potolește setea animalelor și pătrunde în trupul omului. Pentru o vreme, devine sevă, sânge, lacrimă ori sudoare. Apoi, își continuă călătoria.

Gândul acesta ne poate opri pentru câteva clipe. O parte dintre moleculele de apă care se află astăzi în trupul nostru ar fi putut trece, de-a lungul vremii, printr-un arbore, printr-o pasăre, printr-un animal sau prin trupul unui alt om. Poate că apa care participă acum la activitatea creierului nostru a însoțit cândva viața unei alte făpturi. Ea nu i-a păstrat însă gândurile, amintirile sau identitatea. Apa nu poartă persoana de la o ființă la alta. Ea poartă numai posibilitatea materială a vieții.

Această circulație ne arată că materia nu rămâne niciodată închisă într-o singură formă. Ea intră în alcătuirea unei făpturi, îi slujește existența pentru o vreme, apoi revine în circuitul creației. Pământul, apa și aerul primesc temporar chipul nostru. Devin mâinile cu care lucrăm, ochii prin care privim, inima care bate și creierul în care se formează gândurile. Pentru câteva zeci de ani, materia lumii ne poartă numele.

În acest sens, putem spune că materia trupului ne este dată cu împrumut. Nu suntem proprietarii ei absoluți, ci primitorii și păstrătorii unui dar. O luăm din creație prin hrană, apă și aer, o purtăm un timp, iar apoi o înapoiem pământului. Cuvintele rostite la slujba înmormântării exprimă cu o limpezime cutremurătoare această realitate: „Pământ ești și în pământ te vei întoarce”.

Dar omul nu este numai materia din care îi este alcătuit trupul. Dacă toate elementele trupului se schimbă, iar materia circulă neîncetat, ceva face totuși ca omul să rămână el însuși. Trupul copilului nu mai este același cu trupul omului matur și, totuși, persoana se recunoaște ca fiind aceeași. Există o continuitate mai adâncă decât materia, o taină a identității care nu poate fi explicată doar prin apă, minerale și celule.

Omul nu este numai materia trupului său, după cum cântecul nu este numai lemnul viorii prin care răsună. Fără vioară, cântecul nu s-ar putea face auzit în forma sa. Dar nici cercetarea lemnului nu ne-ar putea explica frumusețea melodiei. În mod asemănător, trupul este indispensabil existenței noastre pământești, însă persoana nu poate fi redusă la elementele sale materiale.

Privind lumea vegetală, descoperim o altă imagine plină de înțeles. Planta trăiește între apă și lumină. Își coboară rădăcinile în întunericul pământului, căutând umezeala, și își ridică tulpina și frunzele spre lumina soarelui. Apa îi vine din adânc, lumina îi vine de sus, iar întâlnirea lor face posibilă creșterea. Fără apă, planta se usucă. Fără lumină, își pierde puterea de a se dezvolta și de a rodi.

Și omul trăiește între apă și lumină. Trupul său are nevoie de apă, de hrană și de razele soarelui. Dar ființa omenească nu se mulțumește să supraviețuiască. Omul însetează și după o altfel de apă și caută o altfel de lumină. El dorește să înțeleagă cine este, de unde vine, pentru ce trăiește și încotro se îndreaptă. Are nevoie de adevăr, de sens, de înțelepciune și de luminarea minții.

Apa îi întreține existența, iar lumina îl ajută să-i înțeleagă rostul.

Un om poate avea hrană, apă și toate cele necesare trupului, dar poate rămâne lăuntric uscat. Poate vedea lumina zilei, fără să deslușească drumul propriei vieți. Există o sete care nu poate fi potolită de apa izvoarelor și un întuneric pe care lumina soarelui nu îl poate risipi. Sunt setea sufletului după Dumnezeu și întunericul unei vieți lipsite de adevăr și de sens.

Sfânta Scriptură vorbește adesea despre această dublă nevoie a omului. Mântuitorul îi spune femeii samarinence: „Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie” (Ioan 4, 10). Apa vie este harul care nu doar întreține pentru o vreme viața biologică, ci vindecă, înnoiește și conduce omul către viața veșnică.

Tot Hristos spune: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12). Lumina despre care vorbește El nu este doar cunoaștere intelectuală. Este puterea de a vedea adevărul despre Dumnezeu, despre lume și despre noi înșine. Uneori, avem nevoie de această lumină nu pentru a descoperi lucruri necunoscute, ci pentru a le vedea corect pe cele aflate chiar înaintea ochilor noștri.

Adevărata luminare nu înseamnă acumularea unui număr mare de informații. Un om poate cunoaște multe și, totuși, să nu înțeleagă esențialul. Înțelepciunea începe atunci când cunoașterea coboară în inimă, când adevărul schimbă felul nostru de a privi, de a judeca și de a trăi. Lumina nu ne este dată numai ca să vedem drumul, ci și ca să mergem pe el.

Planta nu păstrează lumina numai pentru sine. Primind-o, crește, înflorește și aduce rod. La fel, omul luminat de adevăr nu poate rămâne închis în propria sa cunoaștere. Lumina primită trebuie să se transforme în bunătate, discernământ, iertare și iubire. În caz contrar, ea rămâne doar o informație rece, asemenea unei raze care atinge suprafața, dar nu pătrunde înăuntru.

Apa și lumina ne descoperă, astfel, două mișcări ale vieții duhovnicești. Apa coboară și pătrunde în adânc, iar lumina vine de sus și descoperă. Harul curăță și hrănește inima, adevărul luminează mintea, iar omul crește atunci când acestea se întâlnesc în el. Precum planta își întinde rădăcinile spre apă și frunzele spre lumină, omul își deschide inima spre har și mintea spre adevăr.

Materia trupului nostru este călătoare. Apa care se află astăzi în noi va pleca mai departe, iar elementele din care suntem alcătuiți se vor întoarce în pământ. Însă credința creștină nu privește trupul ca pe o haină lipsită de valoare, destinată unei lepădări definitive. Trupul este parte a persoanei, „templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19), și poartă în sine făgăduința învierii.

De aceea, materia ne este încredințată vremelnic, dar nu este lipsită de veșnicie. Dumnezeu nu abandonează creația, ci o cheamă la înnoire. Trupul care se întoarce în pământ este chemat să învieze nu ca o simplă refacere a materiei de acum, ci transfigurat, eliberat de stricăciune și cuprins de lumină.

Purtăm în trup apa călătoare a lumii și în suflet setea după ceea ce nu trece. Materia primește pentru o vreme chipul nostru, dar persoana este chemată pe nume de Dumnezeu. Apa ne ajută să existăm, lumina ne ajută să înțelegem existența, iar harul dăruiește vieții noastre sens și deschidere către veșnicie.

Omul trăiește, asemenea plantei, între apă și lumină. Își are trupul alcătuit din materia pământului, dar își ridică sufletul către cer. Își întinde rădăcinile în creație și inima către Creator. Iar atunci când primește apa vie și urmează Lumina lumii, începe să rodească nu doar pentru timpul care trece, ci pentru Împărăția care nu va avea sfârșit. Amin.