Început de toamnă aurie. Încă din vremea când eram copil, perioada aceasta avea un fior aparte pentru mine. Pe de o parte vara se depărta, cu glasurile ei de copii zglobii și zburdalnici, cu valurile mării spărgându-se a izbucniri de fericire, totul părea a fi un final și în legile naturii, căci știut este cum toamna toate pălesc, aplecându-se către trecere...

Cu toate astea, de unde, de neunde, din pământ, din fir de iarbă, din soare auriu si cer azuriu, sufletul meu se înfiorează în tot ceasul acesta de sfârșit de august, septembrie, octombrie... E ca și cum undeva, în văzduh, o primăvară nouă, netrecătoare, își freamătă începuturile... 

Azi, la Sfânta Liturghie, cuibărindu-mă în genunchi aproape una cu pământul, am simțit mirosul jilav de humă, amestecat cu verdele ierbii ce venea din rădăcini de pământ. Pe de o parte, îmi amintea de vremea când colindam dealurile singuratice de la bunici și uitam de e toamnă ori primăvară, aidoma fiind, deși contrare.

Uitam de timp, de trecere. Era doar un început, un freamăt ceresc, senin, adiind în lumini aurii printre firele de iarbă verde... 

Azi am înțeles clar de ce! Pentru... Nașterea Maicii Domnului! Azi am trăit cu cea mai mare bucurie, lumină interioară și recunoștință de ce toamna are acest fior fin și curat de înnoire. Pentru că Maica Domnului se naște, vine Pruncă nevinovată între noi și prin ea se hotărnicește Începutul! Prin nașterea ei toate devin mai pure, mai sfinte, pentru că atâta curăție poartă Maica Domnului înlăuntrul său, încât nașterea sa (atât a Fiului, cât și a ei însăși) feciorește întreaga fire. Cuvântul „feciorește” nu este doar o însușire, ci un verb, o lucrare pe care o săvârșește Preacurata prin venirea Sa, așa cum spune Irmosul Cântării a 9-a din Canonul Adormirii Maicii Domnului încă de la Adormirea Sa. 

Căci da, de atunci ni se făgăduiește înnoirea firii, pentru că așa este taina Bisericii noastre și a iconomiei mântuirii, ca mereu adormirea să se împletească cu Învierea și Viața, sfârșitul cu un nou început. Niciodată Domnul, Maica Domnului și întreaga Biserică nu ne lasă a deznădăjdui de vreun final, nimic nu este capital, constrâns în ortodoxie. În toată vremea sfârșitul se îngemănează cu începutul.

De aceea și acum, când frunzele își pierd din vivacitate, uscându-se precum obrazul vârstei aplecate spre bătrânețe, Maica Domnului vine și întinerește firea lucrurilor, începe iară și iară un nou an bisericesc, o nouă filă din istoria mântuirii noastre. Căci ea se naște, ea – sângiurile din care Mântuitorul nostru Hristos  Își va trage sângiurile Sale. Și astfel, întreaga facere a mâinilor Domnului își presimte înnoirea. Fiecare fărâmă de pământ și cer se întraripează cu fiorul feciorelnic al nașterii Maicii lui Dumnezeu, fiecare adiere ce freamătă firul ierbii în pulberi de lumină aurie, tomnatecă, este pătrunsă de duhul prezenței Celei dintru care s-a pus început bun unei noi vieți.

Poate nu în zadar în această perioadă reîncepe și școala. Când zărim copilașii cu câte emoții se pregătesc de noul an școlar, de un nou cosmos care se așteaptă descoperit, când ghiozdănelul e nou, penarul, pantofiorii, totul strălucește de nou, caiețelele încă neatinse de semnul stiloului, imaculate oarecum, nu putem să nu adulmecăm în aer vibrația începutului. Poate că sunt eu puțin mai ciudată, însă nu mă pot abține să nu asociez, ba chiar să datorez toate astea Nașterii Maicii Domnului. Toate aceste noi începuturi paradoxale oarecum. Însă noi știm deja că prin dânsa „se biruiesc hotarele firii.”

Dar cum nostalgia clipelor de liniște îmi întoarce fuiorul inimii în vremea Sfintei liturghii, îmi amintesc din nou de răgazul meu cuibărit în verdele ierbii și mireasma pământului. Aici, la noi la parohie, lăcașul pe care dăinuie Biserica „Schimbării la Față și a Sfântului Nicolae”, a aparținut cândva unui cimitir. Cumva, sub tălpile noastre ce pășesc cel mai adesea fără de știre, sub genunchii noștri plecați în rugăciune, sub fruntea mea, cu care stau acum, lipită de brazda înverzită, îmi simt moșii și strămoșii necunoscuți, bunii și străbunii cu care mă înrudesc în duh, în Adam... O, în câte Liturghii nu petrec astfel, cu fruntea lipită de fruntea lor de pământ, adulmecându-le cugetele dăinuitoare prin veacuri... Dorurile lor de oameni de cândva, zdrobirile, bucuriile ce au trecut, pe cele ce au rămas și pentru rugăciunile lor ne bucurăm poate de har în curtea acestei sfinte Biserici... Dar în același timp și amarul trecerii, al pieirii cu care omul e de atâtea ori înrobit, deșertăciunea...

Astăzi însă, când Maica Noului Legământ se naște, parcă și pământul îmbibat în reavăn îmi făgăduiește învierea lor. Izbăvirea cea de după moarte răzbate din strungul celor de sub glia de care îmi sprijin fruntea, cugetând, căci respir și mă hrănesc din Cuvântul pe care Născătoarea de Dumnezeu Îl aduce în lume. Oare nu încă din vremea adormirii Sale, cântarea Bisericii ne spune că „moartea arvunește Viața”? Zâmbesc. Obrazul mi se înmoaie în apele unei lumini blânde, căci știu pe de-a-ntregul că dacă o avem pe Maica Domnului, pururea născându-ne, pururea înmiresmând văzduhurile firii cu harul fecioriei Sale, orice ceas al trecerii noastre se va preface în izbăvire, de ne vom pune într-însa  nădejdea Împărăției. 

Căci trupul ei cel preacurat din aceeași humă este plămădit, cu al meu, cu al tău, cu huma pe care acum îmi vărs lacrimile. Iar gândul că Ea a sfințit în așa măsură trupul, încât Rai de taină, cămară a Fecioriei l-a făcut, mă face să îl privesc acum cu evlavie, cu dor. Iată, de aceea răsar din nou fire noi de iarbă din pământul străvechi, de aceea toate își retrăiesc o vreme primăvara, pentru că Maica Vieții și a Fecioriei azi se naște cu trup de pământean, printre noi, cei izbăviți printr-însa.

Pentru aceasta cu tot omul rostim către Tine: Bucură-te, Preacurată, răsari pururea în inimile noastre! Pe Fiul Tău Îl naște întru noi, Lumină sfântă, Rai cuvântător, Cea care ai sfințit lutul din care te-ai tras, Har și rugăciune ce îmbrățișezi toată făptura, cu smerenia acoperindu-Te în chip de isihastă tăcere...