Apostolii Fericirii

Praznic de bucurie și descoperire a Fericirii autentice. Niciodată dinspre Hristos Domnul nu ne-au venit definiții. Ci exemple. Așa arată aproapele, spune Domnul povestind pilda cu cel căzut între tâlhari pe drumul Ierihonului. Așa nu arată empatia mântuitoare a fratelui, zice și povestește despre fratele fiului risipitor. Așa arată Fericirea ne spune și ne arată viața lor, a celor doi Apostoli. Iar fericirea lor este aceea de a împlini voia Lui.

Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? (Matei 16, 13-19). Din când în când Domnul își examina Ucenicii. În ziua când pune această întrebare, în părțile Cezareei lui Filip, Simon, pescarul din Capernaum, îi răspunde: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu” (Matei 16, 16). Iar Domnul îi spune: „Fericit ești, Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu cel din Ceruri. Și continuă: Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. Și îți voi da ție cheile Împărăției; și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în Ceruri.” (Matei 16, 18). E drept, doar ceva versete mai încolo, cerându-i emoționat Domnului să nu Se dea Pătimirii în Ierusalim, Acesta îl ceartă și nu cu niște cuvinte măgulitoare – „Mergi înapoia Mea, Satano! Sminteală Îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16, 23). Cum e posibil în câteva versete o astfel de schimbare de atitudine? Unde mai pui că Petru, la cântatul cocoșului, se leapădă de Hristos și îndată ce vin zorile, pricepându-și trădarea, plânge cu amar (Matei 26, 69-75). Pescarul tot pescar. Trece mereu prin furtuni și se scaldă în lumina lucidă a zorilor pentru a-și cumpăni efortul. Luptă în cele mai negre nopți și totuși biruie. Nu se lasă. Înțelege și reacționează pe măsura unei inimi bărbătești. Petru e ca viața. O piatră rostogolită din marele templu al timpului. Un contrafort de rezistență. Viața sa așa se va stinge. Mărturisind, umplând văzduhul cu respirația Împărăției. Un Fericit. Un fericit căruia Domnul Însuși i-a dat măsura.

De cealaltă parte a Icoanei Praznicului, Pavel. Saul, domnișorul deștept din Tarsul Ciliciei. Suficient de bogat cât să știe o meserie bănoasă (făcător de corturi), dar și să-și permită școală la picioarele lui Gamaliel. Bătrânul Gamaliel, figură marcantă a Ierusalimului în care mișunau figuri marcante, dar niciuna de valoarea lui duhovnicească. Figuri de cărturari și farisei obtuzi ori ba. De romani ocupanți. De venetici fără rost și de oameni din diaspora veniți cu sens la templu. Saul era unul din ei. Ascultător de Lege, plinitor al ei. Nu avem o dovadă suficientă că l-ar fi cunoscut pe Domnul. Dar îl vedem foarte aproape de evenimentul Crucii. Când Ștefan este ucis cu pietre Saul este paznicul hainelor executorilor (Fapte 8, 1). Un soi de soldat al miliției Templului. Desigur că va fi auzit ce a spus Gamaliel, anume ca să fie lăsați în pace ucenicii lui Hristos căci de sunt de la om va trece lucrarea lor, iar de sunt de la Dumnezeu se vor afla luptători împotriva lui Dumnezeu (Fapte 5, 34-42). Tocmai ei, fariseii și cărturarii, care, în fond, uciseseră pe Hristos în numele unei legi care cerea să nu ucizi (Ieșire 20, 13). Dar se pare că l-a luat valul pe Saul. Când se vehiculează ideea că Trupul Domnului va fi fost furat din mormânt pentru a părea înviat, Saul – un adolescent miop spiritual, în fond – suflă cu furie și pleacă spre Damasc, cel mai la îndemână oraș mare în care ucenicii lui Hristos ar fi putut să-i facă pierdut Acestuia rămășițele. Pleacă, așadar, după un Hristos mort și se întâlnește cu Hristos Domnul cel Înviat. În praful drumului Saul primește Botez cu Lumină, ca într-un Iordan. Cade Saul și se ridică Pavel. Din Saulus în Paulus nu e simplă trecere, ci e un Paște de sensuri. Cu aceste sensuri, cel orbit de Lumină și uimit de glasul ce-l strigă pe nume – Saule, Saule pentru ce mă prigonești? (Fapte 9, 4) – tânărul fariseu pornește în cea mai amplă călătorie misionară din lume. De la sine spre Dumnezeu. Și ne poartă încă în ea și pe noi, ucenicii săi.

De ce au devenit atât de importanți mărturiei creștine? E cât se poate de simplu. Pentru că sunt unii dintre noi, asemenea nouă. Cu o luptă cu sine asemeni celei din Vechiul Testament în care Iacov, un om, se luptă cu Dumnezeu și se deschide prin el neamul lui Israel. Neam prin care Evanghelia ajunge la neamuri. Și la noi. Nu doar azi. Curajoși și tandri în mărturie. Nimeni nu a scris pagini mai frumoase decât Pavel despre iubire, despre adevăr ori prigoană, despre neputință. Petru, mai pragmatic, rămâne un pescar de oameni desăvârșit. După Tradiție, când a simțit că nu mai poate îndura apostolia la Roma, Domnul i s-a arătat, în locul unde astăzi sunt Catacombele S. Sebastian, nu departe de cele ale lui Calist, adresându-i cele mai curate cuvinte de încurajare: Quo Vadis? Încotro. Care cale vrei să apuci Petre? Iar Petru înțelege. Ca în zorile Învierii.  Și nu mai părăsește Roma. Nici astăzi. Pavel este atât de lipit de Evanghelie că unii dintre istorici îl socotesc chiar întemeietorul creștinismului. Dar el știe, asemeni lui Petru, că nu i se cuvine o astfel de nominalizare. De aceea cere să fie decapitat, făcând apel la cetățenia romană. Din zbaterea capului său, la locul numit Tre Fontane din Roma, gâlgâie încă trei izvoare. Așa cum în miezul Romei, în cetatea Vaticanului, pe vechiul stadion pentru alergări de cai (hipodrom) în noroiul conștiințelor democrației romane se lasă purtat din moarte la Viață mucenicul Petru.

Când Domnul îi spune că este Petru și că pe această piatră va zidi Biserica, pescarul din Capernaum nici nu știa despre ce vorbește Hristos. Era o promisiune. O făgăduială. Care se va împlini în fiecare clipă a viții sale. Inclusiv în secunda din urmă a morții. Nimic din ce vor propovădui nu va fi lipsit de fiorul acestei fericite misiuni de a fi ai lui Hristos. De altfel lui Pavel îi și aparține o întreagă teologie care va hrăni spiritualitatea Vieții în Hristos (Romani 8, 5, Galateni 5, 16, 25). Așa cum Petru ne lasă mărturie despre omul cel tainic, ascuns în inimă întru nestricăcioasă podoabă a duhului blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu (I Petru 3, 4). Veniți de sub orizontul Legii celei vechi, cei doi corifei ai Domnului vor constitui mereu și mereu priza de Duh Sfânt a oricărui creștin. Înțeleaptă, Biserica nu le rupe mărturia. Nu face concurs între Apostoli. Domnul Însuși blocase o astfel de competiție când a spus că între ei, Ucenicii Săi, cel mai mare slujește celui mai mic. Rămâne regula de bază a slujirii lui Hristos. Cine se abate de la ea, suferă, se încurcă în carierisme ieftine, se rupe de Evanghelie. Își construiește propriul-sistem de scuze. Ori lecția de bază a slujirii este împlinită în pocăința celor doi apostoli. Treziți la realitatea Hristos. Unul în zorii Învierii. Altul în praful drumului Damascului, căutând Mortul care este Înviat.

Praznic de bucurie și descoperire a Fericirii autentice. Niciodată dinspre Hristos Domnul nu ne-au venit definiții. Ci exemple. Așa arată aproapele, spune Domnul povestind pilda cu cel căzut între tâlhari pe drumul Ierihonului. Așa nu arată empatia mântuitoare a fratelui, zice și povestește despre fratele fiului risipitor. Așa arată Fericirea ne spune și ne arată viața lor, a celor doi Apostoli. Iar fericirea lor este aceea de a împlini voia Lui. Să luăm aminte. De aici vine și fericirea noastră. Numai că, furați de contexte, anulăm fericirea pentru fragmentele de vis în care credem că ne trăim fericirile...

 

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie