Gheronda era privighetoarea pustiei, care, prin viaţa sa, Îl lăuda pe Domnul pentru lumea pe care a creat-o şi Îi mulţumea pentru dragostea pe care ne-a dăruit-o. Acest lucru îmi amintea de ceea ce citisem la strană, în Biserica „Sfântul Nicolae” din Kallisia: „Fericită este viaţa pustnicilor, a celor ce se înaripează cu dumnezeiescul dor”. Mai târziu, când l-am vizitat în casa unde era găzduit, bolnav fiind, l-am găsit în pat, avându-l la căpătâi pe unul dintre fiii săi duhovniceşti, care-i vorbea despre amintirea morţii. Atunci, Părintele a spus:

‒ Aceasta nu e singura cale spre mântuire. Sunt oameni care se apropie de Dumnezeu nu prin amintirea morţii, ci prin amintirea iubirii Lui, şi îşi întorc sufletul spre cele de Sus, rugându-L pe Dumnezeu (aici, Bătrânul şi-a ridicat mâinile şi privirea) să le dăruiască iubirea Lui, ca şi ei să ajungă să poată iubi. Şi, astfel, se află pe drumul mântuirii.

Prin aceasta, Părintele ne arată o minunată cale spre mântuire, pe care cu siguranţă că el însuşi o urma. Prin nevoinţele sale ascetice, biruise teama de moarte şi de iad şi intrase în aşteptarea răsplătirii Raiului, pe care începuse a-l gusta încă de pe pământ, „înaripat cu dumnezeiescul dor”.

(Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, pp. 408-409)