Ar trebui să le fie rușine…

Sfântul Apostol Pavel ne avertiza despre astfel de vremuri, spunând: „Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, ca să fie osândiți toți cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (II Tesaloniceni 2, 11-12). Iar pedeapsa cel mai ușor vizibilă pentru neamul românesc ar putea fi îndepărtarea de credință a multora dintre noi, înșelați de strălucirea falsă a unor discursuri furibunde, lipsite de originalitate, copios pastișate din materialele de propagandă comuniste, care urmăreau demolarea sentimentului religios și încolonarea noastră într-o turmă tăcută, mohorâtă, dar obedientă.

Taci, rabdă și așteaptă momentul în care nu vei mai fi tentat să strigi, iar vorbele tale nu vor răni! Acesta ar trebui să fie, într-o lume ideală, comportamentul nostru, al tuturor – oameni care trăiesc, omenește, printre oameni... Cumva, însă, trebuie să ne adaptăm vremurilor și să înțelegem că o tăcere prea îndelungată ar putea fi confundată de unii (fie mai puțin instruiți, fie vicleni) cu o abandonare, de către noi, a propriilor idealuri – cu o victorie pe care și-o pot aroga persoane în plin delir coleric, trâmbițând zgomotos și profitând de discreția care ne caracterizează.

Trăim o perioadă sinistră. Cei care au bun simț și măcar șapte ani de acasă, deși constituie o majoritate covârșitoare, sunt jigniți și umiliți constant de personaje prea vizibile, care încurcă fantezii și realități, punând semnul egal între frecventele, violentele lor crize de nervi (nimeni nu este perfect) și o conduită potrivită pentru a fi adoptată în agora. Diferența dintre cei discreți și cei obraznici (termen scuzabil, întrucât nu am găsit niciun sinonim mai puțin contondent, dimpotrivă...) presupune considerente morale, dar și social-economice, probabil, deoarece noi, cei insultați, suntem rezervați în fapte și acțiuni datorită unei educații frumoase și solide. Ei, cei dezlănțuiți în proferarea de invective spumegânde, fac acest lucru – inclusiv – ca urmare a fișei postului. Dacă am eșua în felul nostru de a fi, am simți efectele adânc, în suflet. Ne-ar „plesni obrazul de rușine”, după cum spuneau vârstnicii noștri, siderați măcar la gândul unei astfel de eventualități. Ofensatorii profesioniști, însă, dacă ar eșua în demersul lor furibund, ar simți efectele direct în... statul de plată. Ceea ce, mă gândesc eu, spune multe.

Ni se vorbește, în aceste zile ale nesfârșitelor butade precar traduse din limbi de mare circulație, despre cunoaștere, toleranță și bună înțelegere. Doar că acești termeni au fost, cu bună știință și rea intenție, pervertiți, în așa fel încât să devină uneltele unora, numai bune de utilizat pentru a ne menține tăcuți și umili, mânați pe un drum întortocheat spre niciunde. Seamănă acum cu acel cârlig, ankul regelui („the king’s ankus”), instrumentul găsit de Mowgli (Rudyard Kipling, A doua carte a junglei), strălucitor și frumos, din aur, fildeș și pietre prețioase, folosit spre a dresa elefanții. Capătul lui ascuțit intra în carnea nobilelor animale, provocându-le dureri groaznice și supunându-le voința. La fel și termenii mai sus menționați, deși mult mai bogați în conținut decât vor unii să credem, au ajuns să fie utilizați inclusiv pentru a domoli – până la manifestă îngrădire – drepturi și libertăți. Iar cea mai afectată este libertatea religioasă...

Am preferat să tăcem în diversele etape ale restricțiilor care ne-au adus forțe de ordine în poarta bisericilor, la slujba de Înviere, cu toate că magazinele erau pline, „vegheate” de un simplu termometru care indica temperaturi demne de rigor mortis. Am preferat să tăcem atunci când a continuat limitarea acerbă a manifestărilor religioase, cu explicații și amenințări abia voalate, arborate la loc vizibil de presa mainstream, sub zodia unui bizar consens. Și am tăcut, chiar și când unii s-au străduit să ne dovedească (empiric și riscant, aș zice, dar nu comentez mai mult) că secțiile de votare sunt aseptice, spre deosebire de spațiile consacrate credinței în Dumnezeu. Astfel, alegerile locale din 27 septembrie și cele parlamentare din 6 decembrie, puse în balanță cu interdicțiile care au îngrădit pelerinajele din 14 și 27 octombrie, indică un bizar și precar echilibru, pe care o bună parte a presei (apărătoarea, prin definiție, a democrației) l-a acoperit cu vorbe multe și dure, ca o perdea de fum. Dar vine un moment în care trebuie să spunem lucrurilor pe nume, cât mai este timp, deoarece perioada comunismului ne-a învățat că marile adevăruri se pot transforma, după o temătoare nerostire, în „delicte de opinie”, iar cuvintele noastre, după o prea lungă amuțire, pot fi descrise de câte unii drept „flagrant delir”.

Ascultând și citind –  mirat, indignat, întristat – vorbele unora, promovați insistent de mass-media, mă gândesc că deja ne trăim pedeapsa pentru mult prea puțina credință: țara noastră tinde să devină, din nou, în acest ritm grotesc, spațiul trist al „construirii societății multilateral dezvoltate”, prin „muncă și progres”, încetând, în mod culpabil-asumat, să mai fie „Grădina Maicii Domnului”. Știu, se va spune că este un clișeu, dar acest nume constituie cea mai frumoasă descriere a plaiurilor pe care ni le-au lăsat străbunii, mângâiate de strălucirea bunătății și rugăciunilor Preacuratei Fecioare Maria! Dacă adoptăm șabloanele și practicile intimidante neomarxiste pentru a justifica doctrine expuse în limbaj de gumilastic, dovedim că nu am învățat nimic din erorile trecutului, repetându-le în mod conștient, voluntar, vinovat.

Sfântul Apostol Pavel ne avertiza despre astfel de vremuri, spunând: „Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, ca să fie osândiți toți cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (II Tesaloniceni 2, 11-12). Iar pedeapsa cel mai ușor vizibilă pentru neamul românesc ar putea fi îndepărtarea de credință a multora dintre noi, înșelați de strălucirea falsă a unor discursuri furibunde, lipsite de originalitate, copios pastișate din materialele de propagandă comuniste, care urmăreau demolarea sentimentului religios și încolonarea noastră într-o turmă tăcută, mohorâtă, dar obedientă.

Eu cred că a venit momentul în care să spunem, o dată pentru totdeauna, că devenirea neamului românesc este strâns legată de credința noastră strămoșească. Iar dacă această credință nu este pe placul cuiva, nu e o problemă, manifestăm și înțelegere, și toleranță, atâta timp cât libertatea altora de opinie nu tinde să ne jignească sau să ne îngrădească propria libertate. Deoarece mulți dintre noi, dacă nu vom vrea să lămurim acum acest lucru (sau nu ni se va permite, de ce nu?) vor ajunge să înțeleagă târziu, poate prea târziu, vorbele aceluiași Apostol al neamurilor: „Atunci, când erați robi ai păcatului, erați liberi față de dreptate. Deci ce roadă aveați atunci? Roade de care acum vă e rușine” (Romani 6, 20-21). Iar unora, prea vocali detractori ai credinței, ar trebui să le fie rușine...

De la același autor

Ultimele din categorie