Nu voiesc aici să-i creionez o schiță biografică. Sunt lucrări de specialitate care s-au ocupat de viața și activitatea lui. Doresc să vă aduc o mărturie deosebită despre arhiereu acum când, în urmă cu 176 de ani, părinții lui, preotul Ioan și preoteasa Catinca auzeau pentru prima oară gânguritul singurei lor progenituri.

Narcis Crețulescu era un vlădică delicat și smerit, dar erudit și plin de sârguință. Nu avea mulți ucenici sau prieteni, căci puțini izbuteau să-l înțeleagă. Printre cei care-i pășeau pragul smeritei chilii de la Neamț, era și scriitorul Mihail Sadoveanu.

Într-o zi de vară toridă a lunii august, anul 1902, scriitorul a poposit în voievodala mănăstire a Neamțului spre a-i strânge mâna arhiereului Narcis. L-a întâmpinat cu o patriarhală bunăvoire. Avea o privire veselă, ascunsă după niște ochelari mari, care-i fereau chipul senin de ochi iscoditori. După un prânz schivnicesc, cu un borș de lobodă și o felie de pâine neagră, gazda, îmbrăcat într-o haină săracă, invită pe Sadoveanu în odaia de lucru, o chilie atipică pentru un ierarh și stareț al celei mai mari lavre moldave. O cameră  simplă, fără sofale și divanuri, cu foarte multe cărți răsfoite și înșirate într-o aparentă dezordine. Bătrânul le rânduise în bună chiverniseală ca prin intermediul lor să se poată cufunda iarăși în trecutele veleaturi.

L-a impresionat pe romancier simplitatea călugărului nemțean, dar mai ales fascinanta trudă de a scrijeli mai mult cu colțul inimii sale decât cu plaivazul, pagini glorioase din trecutul plin de sfințenie și cinste a multor chinovii din binecuvântata Moldovă. Din notările lui Sadoveanu aflăm că arhiereul Narcis Crețulescu a fost primul stareț episcop al Mănăstirii Neamț. Primise îngerescul chip la Neamț, a slujit pe lângă Liturghia euharistică și „Liturghia cuvântului”, pe altarul școlii - catedra ca profesor, apoi director al Seminarului Teologic din Huși. Înțelept și bun chivernisitor al casei lui Dumnezeu, arhimandritul Narcis a fost ales și hirotonit episcop-vicar al Sfintei Mitropolii de la Iași, funcție pe care nu și-a exercitat-o niciodată. Blajinul arhipăstor nevrând să facă jocul unor partide politice și nici să-și irosească timpul în nelucrare, a cerut întoarcerea în „Betleemul duhovnicesc” al devenirii sale spirituale, Mănăstirea Neamț. Aici trudnicul cărturar petrecea cufundat în hrisoave și însemnări ale vechilor mănăstiri. Evada în priveliști și visări ale trecutului, lăsând grijile curente ale mănăstirii în seama egumenului, economului, chelarului, care, probabil se bucurau nespus de această înflăcărată iubire a starețului lor numită istorie.

Sadoveanu, și el iscusit condeier, un neobosit căutător prin tumultoasa obârșie a neamului, observa că are în față un concurent pe măsură. În caiete mari legate în scoarțe groase, episcopul Narcis însemna cu slove tremurânde fapte și întâmplări din trecute vremi, ale darnicilor și cuvioșilor voievozi, ale evlavioșilor boieri care și-au zidit și în cer cetăți, dar nepieritoare, prin generoasele daruri făcute în această înșelătoare lume. Mai aflăm din însemnările literatului că bătrânul arhiereu îndeplinea cu strictețe datoriile către voturile monahale, dar și către Dumnezeu. Se strecura aproape nevăzut în strana lui din biserica ștefaniană depănând boabe de metanie amestecate cu șoptite rugăciuni. În clipele tihnite se îndrepta gânditor către „schitul din poiana liniștii”, Vovidenia, unde tihna era mai adâncă și de unde putea grăi mai îndeaproape cu eroii cărților sale. La Vovidenie, ierarhul literat a consemnat nenumărate pagini ale cronicilor închinate idealului râvnit de mulți ani, acela de a scrie o lungă istorie a tuturor mănăstirilor moldovenești. Ca semn de recunoștință pentru clipele frumoase petrecute la Vovidenie, Narcis Crețulescu a donat smeritului schit al Neamțului câteva cărți și tablouri pe care le păstrăm cu nesfârșită recunoștință.

Nu vreau să închei aceste rânduri închinate arhiereului Narcis, fără a vă aduce înainte chipul cuminte și luminos zugrăvit cu măiestrie de cel care i-a dedicat câteva pagini în volumul „Foi de toamnă”, Mihail Sadoveanu: „ …Bătrânul vlădică avea un suflet de cronicar, naiv și simplu. Era și puțin poet. Din felul cum istorisea, din faptele și icoanele sigure pe care mi le punea înainte, mi-a rămas impresia că am înainte-mi un om care a fost martor și a văzut  cu ochii lui ...Rostea nume de ctitori: Bogdan Vodă, Alexandru, Ștefan Vodă, Petru Rareș. Erau cunoștințe de-ale lui și-i știa de-aproape. Ofta amintindu-și de fețe cuvioase ale trecutului. – de un Paisie, un Varlaam, un Veniamin. Despre ei stă scris pe ziduri, pe cruci și-n urice,  zicea el. Unii sunt zugrăviți și-n bisericile noastre...

În înfățișarea lui simplă de bătrân de demult, era ceva nespus de simpatic. Ca om singuratic, țărcuit în muțenia chiliei lui, vorbea mult și cu înflăcărare. Trecutul înviase pentru el într-o formă anumită și-i umplea chilia albă. Icoane blânde, popor de domni, boieri, oșteni și călugări se îmbulzeau în jurul lui. Îl văd ș-acuma în închipuire, mititel în straiul lui cafeniu, singuratic și străin. Acuma-i mort și l-au îngropat între zidurile vechii cetăți a Ioaniților. Acuma-l văd și mai depărtat: pare o zugrăveală pe un colț de zid, - o schiță simplă a unui monah, cărturar necunoscut închinat unui vis.”